Misu St. Popescu vrea sa divorteze.
Lung prilej de vorbe si de ipoteze!
Unii spun ca Misu singur e de vina,
Ca la ei in casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Si-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de cand l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, insa biata fata
Este bunatatea personificata!
Ca-nainte Zoe pana nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cind era flacau…
Goldman de la Credit… Guta Popandau,
Angrosist de vinuri, o partida rara
Si cu care Misu nici nu se compara
Toti cu situatii si destul de „bine“,
Refuzati de dansa, ca sa ia… pe cine!
Ca saraca Zoe cand l-a cunoscut
Era fara slujba si dator vandut.
Ca de-atunci incoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereste-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Si se tine noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Misu St. Popescu este imoral!
Parca ea nu stie ca, de-acum un an,
Dumnealui se tine cu madam Varlan?

O caricatura… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare si c-un par cat claia,
O mahalagioaica… Afectata… rea,
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?
Altii spun ca totusi nu-i de vina el,
Ca din contra, Misu e un sot model,
Insa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat si-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Misu, un imbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dansii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,
Mai cu seama ziua cand trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Si nu zice nimeni ca era bigota
Insa frantuzeste nu stia o iota!
Ca gasind odata niste carti franceze,
A rugat pe Misu „s-o initieze“…
(Promitea fetita!) Tot asa mereu,
Azi o sarutare, maine… mai stiu eu?
Ba cu frantuzeasca, ba cu scuturatul,
Pana cand la urma a-ncurcat baiatul!…
Toate astea insa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case? Stie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi! N-o spun numai eu.
Intrebati pe Lambru, pe madam Palade
(O persoana-n varsta, foarte cumsecade)
Si pe toata lumea care-o cunostea,

C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel sa se-nsoare,
Dar in loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa si sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, tine sa dicteze!
Misu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar in schimb, fireste, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut,
Seara, cand o cauti, pleaca la cucoane.
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mana, pana cand si cheia
De la magazie si de la dulap,
Care va sa zica si-a facut de cap.
Altii spun ca Zoe, la madam Lipan,
A-ntalnit pe unu, Iorgu Damian,
Flutur de saloane, mare puslama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fi’ndca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
„Ah, ma chere, ce nobil si distins baiet!…“
Iar madam Stamate n-a tinut secret,
Si-i destul sa afle cateva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima
Unde iscalise doar atat: „Cu stima…“
Si-i scria acolo spun din auzite
Ca „madam Popescu prea se compromite…“
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Si-a trecut si asta.

In sfarsit, odata
Trebuind sa plece Misu la Vaslui
Pentru niste case, un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pana la Chitila
Si sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde in flagrant delict…
Ca venind Popescu si vazand lumina,
A intrat in curte tocmai prin gradina
Si batand la usa care da-n salon,
Cineva din casa i-a stigat: „Pardon!“
Zoe sta de vorba, nici nu s-astepta
(Ca era devreme… zece si ceva)
Si crezand ca-i mata sau vrun alt ecou,
Cand vazu ca-i Misu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte incantat.
Ma iertati le zise ca v-am deranjat!…
Puse-apoi paltonul peste geamantan
Si venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise: Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stati de vorba? Poate ca ti-e somn…
Te grabesti prea tare, mult stimate domn!
Si zicand acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler si sa-i dea o palma.
Domnule Popescu… nene! stai un pic…
Pe parola noastra ca n-a fost nimic!…
Damian, saracul, nu stia ce zice,
Dar gasind la urma un moment propice,
Cand vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit…

Iar sotii se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „draga“,
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca, ea, pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar asa mojic…
Si-ntorcand o clipa capul indarat,
I-a strigat din usa: Te-ai prostit di tat!…
*
Toate astea insa n-au nici un temei,
Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amandoi alaturi, brat la brat, pe strada…
Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?…
Ca madam Popescu nu mai da divort.

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
Luând spre desluşire istoria, — îndată
Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va: ,,Ca străbunii să fim de glorioşi,
Pe când am fost cu toţii mişei sau ticăloşi.”

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune…
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, ţara noastră toată, din cap pân’ la sfârşit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioşi,
Blestem care desigur îşi are începutul,
Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
Pe când sfârşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaşte respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
Decât să-ţi dai sfârşitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi şi dezbrăcaţi,
Martirii ce avurăm rămân necontestaţi…
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.

Urmaşi, oricât de mare veţi crede-a noastră fală,
Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
Putem de azi pe mâine s-avem şi-mpărăţie,
Dar fără libertate şi fără Românie.

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse…
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: cât de sus e !

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut…
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

Eu din români îmi trag sorgintea.
C-o sfântă dragoste-i iubesc
şi pentru tot ce-i românesc,
oricând, şi braţele şi mintea
şi sufletul mi le jertfesc.

Sus pe cer,
De pe bolta instelata,
Le arata calea o stea.
Ii indruma pe crestini,
Catre grajdul luminat
Sa il vada pe Iisus,
Cel nascut in paie.

Animalele inconjuru-i stau,
Sa-l slaveasca pe copil,
Pe copilul ce avea sa fie,
Dus pe Golgota sus,
Rastignit pentru ce nu a facut.

Iisus cel nascut de Maria,
Fiul lui Dumnezeu,
Vandut cu treizeci de arginti,
Avea sa-nvie mai tarziu.

Ingerii au venit,
Si L-au ridicat spre ceruri,
Sa stea in dreapta Tatalui,
De-a pururea veacului.

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

(1931)

Tell me, if I caught you one day
and kissed the sole of your foot,
wouldn’t you limp a little then,
afraid to crush my kiss?…

Ţărmurile sunt departe, marea urlă-nfuriată,
Luntrea cade sfărâmată;
Tânărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet,
Înghiţit se duce-ncet.
Braţul său, în care muşchii stau ca funii încordate,
E destins pe jumătate.
Ş-aplecându-se pe gâtu-i, al său chip atins de val
Poartă-al morţii semn fatal.
S-a sfârşit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă
Apa-n braţele-i cuprinsă,
De-o simţire nenţeleasă e pătrunsă până jos
Şi se mişcă zgomotos.