Sus pe cer,
De pe bolta instelata,
Le arata calea o stea.
Ii indruma pe crestini,
Catre grajdul luminat
Sa il vada pe Iisus,
Cel nascut in paie.

Animalele inconjuru-i stau,
Sa-l slaveasca pe copil,
Pe copilul ce avea sa fie,
Dus pe Golgota sus,
Rastignit pentru ce nu a facut.

Iisus cel nascut de Maria,
Fiul lui Dumnezeu,
Vandut cu treizeci de arginti,
Avea sa-nvie mai tarziu.

Ingerii au venit,
Si L-au ridicat spre ceruri,
Sa stea in dreapta Tatalui,
De-a pururea veacului.

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

(1931)

Tell me, if I caught you one day
and kissed the sole of your foot,
wouldn’t you limp a little then,
afraid to crush my kiss?…

Ţărmurile sunt departe, marea urlă-nfuriată,
Luntrea cade sfărâmată;
Tânărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet,
Înghiţit se duce-ncet.
Braţul său, în care muşchii stau ca funii încordate,
E destins pe jumătate.
Ş-aplecându-se pe gâtu-i, al său chip atins de val
Poartă-al morţii semn fatal.
S-a sfârşit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă
Apa-n braţele-i cuprinsă,
De-o simţire nenţeleasă e pătrunsă până jos
Şi se mişcă zgomotos.

suntem visati de cineva
visat la randul sau
de altul
care e visul unui vis
anume,
cuprinsi de somn
visam si noi o lume
salbatec zvarcolita-n somn
visand,
veriga frageda suntem
in sirul fara inceput
ce nu se va sfarsi
nicicand,
desi
ar fi destul
un singur tipat
puternic doar cat sa poata trezi
pe jumatate
primul domn
de somn
pe cel care doarme
la temelia luminilor
visate.

E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă
Ce nou i se pare!… S-ascultă uimit.
În el i-o legendă frumoasă şi sfântă,
Şi vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:
E cântecul inimii care-a murit,
Ş-al primului nostru amor.

E noapte, sunt singur, şi iar mi-aud gândul
Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină.
Ce dulce-i… Îmi vine să plâng ascultându-l…
De ce nu se poate o dată s-aştern
Săraca şi aspra cuvântului haină
Pe-al gândului cântec etern!

Ah, iată grădina… văd urmele mele
Pe prundul aleii. Pământul miroase,
Ş-albasrtu-i de cele dintăi micşunele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E linişte-n aer, şi toate-s frumoase,
Şi toate le văd ca-ntr-un vis.
Şi crăngile-atârnă-ncărcate de floare
S-atingă pământul ai crede că-s ninse
Sub alba podoabă ce tremură-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,
Înaltă şi zveltă, cu braţele-ntinse,
Cu ochii tăi limpezi şi mari…

Şi ce-a fost pe urmă?

Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele.
Se-ntunecă-n juru-mi, şi cântecul moare.

Nici farmecul celor dintăi micşunele,
Nici zâmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers,
Nici crăngile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapără-n vers!

Pe un camp cu flori
Albe, rosii, albastrele,
Zburda veselii copii,
Ce-n vacanta au intrat.
Ei un an au invatat,
Ca-n vacanta sa se joace
Ziua toata.
Vara toata a trecut,
Toamna iar a inceput.
Ei spre viitor pornesc cu elanul tineresc.

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte,
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Durerile vin tot mai multe,
Mai mari şi mai adânc simţite.
De unde sapi lumina, curge
Iar întuneric ce te-nghite.

Un pas, un gând, o scăpărare,
Şi îndoiala te-nfioară.
Pe umeri tot mai slabi apasă
Din ce în ce mai grea povară.

Sub planul sfânt de înfrăţire
Sporeşte ura bestială:
Tot omul e-un vrăjmaş la pândă,
Toată cruzimea e o fală;

S-azvârl-a patimilor valuri
Din şubredele stăvilare,
Şi peste pulberea de pravili
Domneşte oarba-nverşunare.

Zadarnic gânduri răzvrătite
Izbesc eterna piramidă,
Spre vârful căreia cu toţii
Se bat o cale să-şi deschidă…

Mai sus, mai sus … scrâşnind se-ndeasă;
Sub mulţi prăpastia se cască.
Nu tuturor li-i dat să zboare,
Dar câţi nu ştiu să se târască!

Asupra omului de mâine
S-apleacă palida ştiintă,
Şi-l vede mai nervos, mai sceptic,
Mai înrăit de suferinţă…

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte,
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.

(Revista nouă, an I, nr 3, 15 februarie 1888)

Tată, de ce toţi copiii
Au bunici mai mulţi ca mine?
Oare eu n-am fost cuminte
Sau nu ştiu să număr bine?

Azi mi-a povestit mămica
De bunicul de la ţară
Că-i plecat în cer şi poate
Doar în vis o să apară!

Stau şi mă întreb adesea
Chiar de sunt cam mititel
Oare-o fi ştiind bunicul
Că mai are-un nepoţel?