Fiul paşei din Ianina
Un cal negru-n râu adapă,
Pe când vine după apă
Cu vas alb pe cap Despina.
Dar din munte, de pe creastă,
George cată-n văi şi vede
Şi pe Turc şi pe nevastă.

Fiul paşei din Ianina
De la pept o floare scoate
Şi-o aruncă-n val, să-noate
Până-n vale la Despina.
George-n munte pumnii îşi strânge,
Buza cruntă-n dinţi o muşcă
Şi de multă ciudă plânge.

Fiul paşei din Ianina
Vesel braţele-şi întinde,
Când se pleacă-ncet şi-i prinde
Crinul de pe râu Despina.
Ce, la piept a pus ea floare?
Dar şi-n munte George pune
Plumbii sub scăpărătoare..

Fiul paşei din Ianina
Blând desmeardă alba frunte
A nevestei, dar din munte
Moarte-aduce carabina.
Nu în cal, nu-n fiul paşei,
Plumbul a mers drept în crinul
Pus pe albul pept al laşei.

Fiul paşei din Ianina
Sare-n şea, îndoaie brâul,
Bate-n cal nebun cu frâul –
Şi-l ajunge carabina:
Nu în piept strâns cu haină verde,
Ci-ntr-un braţ, mai mult neveste
Cu-acel braţ să nu desmierde!

Mai zvelt decât săgeata din arc, te-aruncă, murg!
Am răzbătut prin marea prelungului amurg.

Şi-acum de mult se vede, cum zbori cu coama-n vânt,
Luceafărul în boldul din fruntea ta răsfrânt…

Lovit-ai cu potcoava, şi-a scânteiat la pod,
Vreun hârb, sau diadema purtată de Nimrod?

Furtuna urlă-n faţă din răsputerea ei?
Îl urmărim pe Cresus în carul tras de lei!

Aleargă şi mai tare, de sete până arzi:
Noi vom întoarce carul cel tras de leoparzi…

Mai iute ca săgeata… mai iute! Nu-i când sta…
se-nalţă-n urmă pulberi şi înaintea ta,

Şi mă-nfior deodată, şi parcă frică mi-i:
Dac-ai sărit, din fugă, de-a dreptu-n galaxii?

Nu vreau să ştii că te iubesc;
Voi suferi tăcut, discret –
Cochetele despreţuiesc
Pe-un franc poet!

Da-n veci închipuirea ta
Din sufletul meu n-o să moară,
Şi niminui n-oi arăta
A mea comoară…

Căci te iubesc, deşi nu-ţi spun:
Nu! n-ai s-o afli niciodată…
Şi arz de dorul tău nebun,
Mult adorată;

Dar tac, nu-ţi spun că te iubesc:
Ştiu bine că pe-un franc poet
Cochetele-l despreţuiesc…
Tac – sunt discret!

( Publicată sub titlul “Tăcere – discreţie simbolistă” în “Moftul Român” an I nr. 33; reprodusă în seria II a Moftului, în numărul de la 18 Noiembrie 1901, apoi în “Calendarul Moftului Român” pe anul 1902, pag. 23.)

I

Ca Gyges, sardicul despot,
Eu nu-s setos după renume,
Nimic nu-nvidiez pe lume
Şi-a fi gelos defel nu pot.

A mele griji şi tăinuiri
Sunt toate numai să port salbe
Şi să-mi dedic pletelor albe
Ghirlandele de trandafiri.

De alte griji alţi oameni ştiu;
Eu numai pentru azi port grijă,
Căci timpul e cu braţ de spijă
Şi mâine pot să nu mai fiu!

II

Tu lauzi în cântări mărirea
Tebanilor, el cântă firea
Şi tot ce Thales cunoştea:
Eu cânt însă robia mea.

Nu flote m-au învins pe mine,
Nu regi cu tolbe largi şi pline,
Altfel de trupe m-au robit:
Doi ochi de foc şi-un glas iubit.

III

Unei copile

De ce fugi, copilo, de mine?
Obrajii tăi, rumeni ca tine,
Aprinşi par de rumeni şi plini,
Ca rozele vara-n grădini.

De ce fugi? Am creţe pe frunte,
Am plete rari şi cărunte?
Ca părul tău alb de ninsori,
Nu-i alb nici un crin între flori.

Sunt crin eu, tu roză de vară
Şi flori când aşezi tu-n pahară,
Ce flori au un farmec mai plin
Ca roza lipită de crin?

IV

Am scris vecinei mele
Să ştie că mi-e dragă,
I-am scris o faţă-ntreagă,
Dar n-aşteptam răspunsul
Ce bună-i dânsa totuşi!

Pe când răsăreau stele,
Frumoasa mea vecină
Citind ce-am scris, p-ascunsul
A râs de milă plină
Ce bună-i dânsa totuşi!

Şi ca să nu cred doară
Că nu-i sunt drag, stă gata
Răspuns să-mi deie fata,
Dar cum? Ea nu şti scrie
Ce bună-i dânsa totuşi!

Văzându-mă-n uscioara,
Ea însăşi deci se fură
De-acasă, ca să vie
Răspuns să-mi dea din gură
Prea bună-i dânsa totuşi!

V

Aperi tu cu mâna tare
Pe pilotul dus pe mare,
Venus tu!
Dar pe-acela ce-ţi serveşte,
Pe-un poet care iubeşte
Pe el nu!

Las pilotul! Căci din apă
Undele cu timp îl scapă,
De-i bărbat.

Venus! Apără-ţi poetul,
Căci de-l laşi se-neacă bietul
Pe uscat!

VI

Câţi picuri de rouă pe frunze sclipesc,
Atâtea pahare de vin să golesc!

Şi cânturi atâtea să cânt eu cu drag,
Câţi muguri în vară pe codru de fag.

Şi câte steluţe pe cerul azur,
Atâtea săruturi de fete să fur.

Şi câţi sunt aceia pe care-i iubesc,
Eu numai atâtea clipeli să trăiesc!

VII

Mi-a zis mama

Mi-a zis mama, dragă fată,
Că-i păcat a săruta
Nu te mai sărut! Cu tine
Prea sunt păcătos aşa!

A, dar mama mea pe mine
Cât de mult m-a sărutat,
Şi-a făcut păcat? Hai, fato,
Te sărut, că nu-i păcat!

VIII

Somnoroase păsărele

Somnoroşii de cu sară
Prin culcuşuri se adună,
Se ascund în vro cămară
Noapte bună!
Proştii pot să beie apă,
Cei beţi meargă să se culce
Cârcimăriţa-i ca un înger,
Vinul dulce!

Ce draci! A secat izvorul
Vinului? Cârcimarul tace
De te dă pe uşă-afară,
Ieşi în pace!

Într-a nopţii feerie
Numai gura noastră sună
Deja-i ziuă, când ne zicem:
Noapte bună!

Râu încuiat în cerul omogen,
Arhaic Unt, din lăudată seară,
Scurs florilor, slujind în Betleem,
Când gărzile surpate înviară.

Să port – sub raze deget şters înting –
Un liniştit, un rar şi tânăr mugur
Prin ger mutat, prin tufele de zinc,
La stâncile culcate: să le bucur.

Priveşte savant
Cu inima beată
De iubire
Natura-i statică.

Amorul renaşte,
Cu focul de vară,
Cu diamante
De iarnă.

Metempsihoză,
Metamorfoză,
Şi câte încă.

La revedere,
Sau la adio.
Priveşte savant.

Dacă nu-i
Cu cine vorbi,
Se scrie.

Filozoful Blagomirea ţine-n mână adevărul,
Şi de-aceea se munceşte a seca tot călimărul
Şi-a schimba cerneala neagră într-un foc aprins defraze,
Care-n veci de veci să deie întunericului raze

Şi să lumineze mintea robilor şi celor şchiopi,
Osândiţi să rătăcească sau mereu să dea în gropi.

Cât mult bine poate face cu-un nimica Blagomirea!
Dac-ar şti ce o aşteaptă, negreşit că omenirea
Ar veni la Blagomirea implorându-i să consume,
În hârtie şi cerneală, cât de mult, oricâte sume.
Numai să-i arate-ntregul adevăr adevărat,
După care pân-acuma ea-n deşert a alergat.

Făr-această rugăminte, Blagomirea-ntr-una scrise,
Până când – vai, ţării noastre! – ochii-i pe vecie-nchise…

Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume
Despre legile eterne şi stăpâne peste lume,
Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit
Ca să spuie“Tot e totul” şi sărmanul a murit…

Dac-ar fi să scriu un catren – catren însemnând o
poezie de numai patru versuri – în ce sens de numai
patru versuri, diferite popoare au poezii scurte,
noi… cea mai scurtă poezie a românilor este
tăpuritura din Maramureş, care se începe cu un
chiot şi se sfârşeşte cu o besteleală, dar e foarte
frumos că e aşa.

Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Şi pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung şi-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Şi pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
Văzându-se la înălţime,
Începu să se mândrească
Şi zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
Cât crescui şi tot cresc iară,
Şi tu copaci din vechime,
În sumă de ani mulţime,
D-ai fi crescut voiniceşte,
Precum şi vrejul meu creşte,
Mai, mai ajungeai la stele,
După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da şi zăpadă,
Atuncea eşti jos grămadă!”

Gândeşte la viitoare
Şi la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălţa cu firea
Pân’ nu cerci nenorocirea.