e toamnă…
meteorii ne cad
fluturi morţi la picioare

refuzaţi de poveşti
copacii respiră în noi anotimpul
uitare

e atât de târziu
şi-i vremea să-nchidem de-acum

se face frig în poemele toamnei
trezite de o lacrimă
scrum

Tu eşti în inima mea ca un dar
neaşteptat şi mult prea scump,
pe care il cercetez mirată iar şi iar,
cu-aceeaşi nesecată desfătare.

Eşti tainica-mi putere şi mîndrie,
de cînd te ştiu mi-i cerul mai aproape
şi nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai făcut ţărîna mai uşoară
şi inima aşa de dulce grea,
ca ramura ce toamna se-mpovară
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai răsfrînt în suflet ca-ntr-un lac,
şi-adînci de-atuncea-s gîndurile mele,
de aur glodul inimii, sărac.

Aceste toate să ţi le plătesc
nu voi putea, ci lasă-mă măcar,
risiptorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dîndu-ţi dar.

La capătul zilei urc într-ale ploii vitralii
newtoninele culori primordiale,
filtrate de trandafiri şi de dalii
în risipite petale…
Apoi te chem. Prin aer cuvintele se-ating
de alte glasuri în eter ţâşnite,
şi sunetele scapără, se sting,
totuşi îţi bat în geamuri, ameţite.
Ecou târziu al lunii e culoarea
şi frunza-i un ecou al sevei duse,
călătorind în crengi, iar sărutarea
e un ecou al sângelui pe buze…
Trec păsări albe, ceru-ncercănând,
noaptea e albă ca zăpada filei,
şi e firesc să fie astfel când
fiece clipă-i un ecou al zilei.
…O clipă-i între ziua ce-a trecut
şi noaptea coborâtă-n jur, o clipă
în care de pe-acuma, nevăzut,
alt anotimp de flăcări se-nfiripă.
Rotunde, noaptea, ziua, prin timp se-ngemănară.
Sub clopotul luminii egale au premers,
şi între amândouă sclipeşte clipa rară
ca numele-adoratei în miezul unui vers…
(Bălceşti, 21 septemvrie)

Şi noaptea doarme liniştită
Şi n-o trezeşte un ecou…
Gheţarii albi, în auroră
Sunt galbeni ca un aur nou.

Ca nişte clopote de aur
Răsună lung, răsună grav,
Şi cânta imnurile vieţii,
În ochii tristului bolnav…

Şi pe când clopotele vieţii
Vibrează-n sufletul sonor,
Fecioarele cu mâini de ceară
Se roagă palide – şi mor…

Pe cine-l caut’acuma’n gradina
Cu vasele de mir umplute?
De lacrimi inima li-i plina…

Zoreste ziua noua. Ii racoare,
Dar cerul se insenineaza
In ciripituri cantatoare.

De ce Îl cauta aicea pe Hristos ?
De ce-a venit aicea ca sa-l planga?
Pe piatr’un inger luminos…

El sade-n haine albe, stralucite…
Vestind cereasca bucurie
Mironositelor scarbite:

„Hristos a inviat! Si nu va mai mahniti
Si nu-l mai plangeti ca pe un mort
Cautandu-l intre cei muriti!

A iadului putere-i biruita,
Zadarnica ii rautatea:
De-acuma lumea-i izbavita.

Intunecimea in lumina piere,
Marirea ei i s-a surpat
Si fug vrajmasii de durere.

Grabiti-va cu vesti de veselie
Si spuneti vestile-n Sion:
„Hristos e viu si’n veci invie!”

Dorm florile. Gradina moarta tace,
Iar primprejur-albastre umbre,
Nisip, zori aurii – si pace.

A cunoaşte. A iubi.
Încă-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine rencarnate.

Înc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară.

(Vol. Poezii, Bucureşti, 1962, 161-162)

Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele
Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,
Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă:
Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.
Păcătuieşte raza curată, viorie,
Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,
Învestmântând cu picuri din sfânta ei văpaie
O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.
Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.
În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul,
Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul,
Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,
Să luminezi o clipă singurătăţii mele.

Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele…
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul…
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi bl?stemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână…

Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce-ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă?
Când zboară-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii…

(1905)

O, brad frumos, ce sfant pareai
în alta sarbatoare.
Mă vad copil cu par balai
si ochii de cicoare.
Revad un scump si drag camin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Craciun senin
mi-apar si azi în minte.

Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s-arata.
In vis zambeste ca un crin
copilul de-altadata.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strang doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.

Copil balai, Craciun si brad
s-au stins în alte zile.
Azi, numai lacrimi cad
pe-ngalbenite file …
Azi nu mai vine Mos Craciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
să-mi planga langa use…

In bezna temnitei mă frang
sub grele lespezi mute,
si-mpovarat de doruri plang
pe amintiri pierdute.
Omatul spulberat de vant
se cerne prin zabrele
si-mi pare temnita mormant
al tineretii mele…