La miez de noapte morţii-n cor
Îşi cântă jalnic imnul lor,
Iar albele giulgiuri bătute de vânturi
Dau tact tânguioaselor cânturi.
Ei sunt războinicii oşteni
Ai regilor asirieni —
Zobail la moarte i-a dus ca pe-o turmă,
Cu biciul bătându-i din urmă.
Ce fericit e cine-i viu!
Noi putrezim într-un sicriu!
Ni-e dragă şi nouă viaţa şi-averea,
Dar regii ne-o iau cu puterea.
Frumos e, sfânt e să trăieşti
Când pentru ai tăi tu suflet eşti;
Dar noi am trăit ca să dăm ajutorul
La regi care omoară poporul!
Tu, cel mai lacom dintre regi,
Ai umilit popoare-ntregi!
De dragostea unei regine frumoase,
Umplut-ai pământul de oase!
Tu pierzi bărbaţii tăi cei buni
Să faci femeilor cununi!
Tu pierzi în orgie al ţării tezaur,
Beai vinul din cupe de aur.
Te porţi în haine de argint
Şi-n ciasuri dragi de dulce-alint
Săruţi pe Tofale, femeia necastă,
Pe cea maî frumoasă nevasta.
Tu dai un semn, si porţi să frâng,
Şi zeci de milioane plâng;
Oceanul de spaimă în lături s-abate
E vuietul multor armate —
Dar tot ce ai, de noi ţi-e dat!
Şi tu râzând ne-ai îngropat!
Mişelule! Astăzi, de-am fi în viaţă,
Te-am bate cu palmele-n faţă!
Şi cântă morţii, cântă în cor
Şi plin de ură-i cântul lor.
Urgia mâniei le-neacă suflarea,
Blestem le e şi gemet cântarea.
Dar iată! un scârţâit la porţi!
Spre Ninive privesc cei morţi:
Doi oameni purtând un cadavru în spate
Răsar pe tăcut din cetate.
Sub ziduri pun povara lor.
Încet al morţilor popor
S-apropie-n şiruri de-o pânză murdară;
O victimă a regelui iară!
Şi trişti, cu fruntea-n piept privesc,
Apoi deodată izbucnesc
Să râdă cu hohot, de mâini să se prindă,
Fanatică horă să-ntindă.
Ai văzut vreodată vreo pasăre
s-o usture aerul pe care-l zboară?
Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?
Putem noi doi să credem oare
mirosului că nu se simte bine în nări?
Poţi tu, obositor să crezi că fără mine
ai naşte un răsărit de stea?
Haide, ne face pe piele băşici
behăitul caprelor pe care le mulgem.
Vrei tu să rămânem flămânzi?
Spune da, şi rămânem.
Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşiţele dobitoacelor
Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopoţei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli
Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul
Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască
Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uşa străinului
Cu ciocul pasărilor în coajă de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.
Cinta bucuria-n mine
Mult mai mult decit o stii
Cind , in noptile senine ,
Te astept din nou sa vii
Noptile mi le faci vise
Visurile , paradis
Fara tine pare-mi-se
Ca-s trezit din al meu vis .
« Pagina anterioară