Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deşertul se umpluse cu lei
şi de plante.
Un tânăr metal transparent
subţire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate şi lent
despărţea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în launtrul unei gândiri abstracte.

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilăria mea;
Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte;
Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;
Puţine suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!
Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
Şi eu sunt mică parte din trista omenire,
Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,
Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:
“Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut.”

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreţ reformator!
Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbavă o turmă ş-un păstor.

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,
Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Şi numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci… lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Şi ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ş-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?

Eu nu îţi cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere şi o dispreţuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aş vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moştenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieţii-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,

Pe aripile morţii celei mântuitoare,
Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.

Al totului părinte, tu, a cărui voinţă
La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă,
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor!

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întotdeauna pe a virtuţii cale
Să merg nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte,
Sa pot fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă,
Prin ea tu mă-ndreptează, şi când greşesc mă-nvaţă
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omenirii bine,
Să mă cunosc pe însumi, şi altul decât tine
Sa nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşeală
Să nu îmi răzbun eu.

Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit pe-acest pământ.

Ştiu cum că lumea noastră între globurile multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un veşnic plan,
Nimica înainte-ţi nu poate să se crează,
C-aşa de puţin este ş-atâta însemnează
Un val în ocean.

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate, că fără osebire
Şi-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,
Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-ţi ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.

ce mai chin pe bietul mâţ
lapte acru azi la masă
înghite gogâlţ-gogâlţ
c-a făcut deranj în casă

s-a strâmbat, a mieunat
laptele l-a refuzat
însă foamea-l chinuieşte
vrând-nevrând se străduieşte

să manânce acritura
care-i strepezeşte gura
şi gândeşte c-o să-i treacă
dacă fură ciocolată

nu prea multă, doar un pic
sau poate zahăr dintr-un plic
trebuie ceva dulcic
după hrana de nimic.

şi-a pornit ca într-o doară
înspre uşa la cămară
vezi însă că şi vecina
cam aflase ce-i pricina

şi-a închis cu cheia uşa
ce hapsână e mătuşa !
zice Câţ şi-apoi în grabă
fuge şi se-ascunde-n iarbă

şi priveşte insistent
poate vreun neatent
va lăsa uşa crăpată
ca să fure ciocolată

şi-a stat pân-la asfinţit
când în iarbă-a adormit
şi visa că-i mare mahăr
plin de dulciuri şi de zahăr

…………………
foamea iarăşi îl trezeşte
şi Câţ-mâţ se hotărăşte:
mâine torc lângă stăpână
şi-o să-mi dea mâncare bună

– “Câte fete mândre-n sat
Toate ţin cu tine” –
Zic şi eu! Şi nu-i păcat,
Ele ştiu mai bine.
Când încep şi eu să joc
Intră junghiu-n fete
Şi s-opresc drumeţii-n loc:
– “Ăsta-i joc, băiete!”
Voi săriţi ca un ileu,
Ici e şes, ici groapă –
Apoi vezi! Frumoasa, eu,
Voi, pe câte-o schioapă.

Iar la plug de-oi vrea, apoi,
Să mă las pe coarne,
Brazda mea nici patru boi
Nu pot s-o răstoarne.
Eu din umeri scot un car
Până-n dealul mare,
Mut o piatră de hotar…
Ce vi-e de mirare?
Vouă şi-un butuc vi-e greu,
Eu ridic o bârnă –
Apoi vezi! Pe mândra eu,
Voi, pe câte-o cârnă!

Beau şi eu, şi joc, şi-arăt
Că mi-e lumea dragă,
Dar ca voi eu nu mă-mbăt
Săptămâna-ntreagă.
Ce-mi tot cânţi de boi şi bani?
I-am găsit eu gata?
N-aveam cas-acu cinci ani,
Şi-a făcut-o tata?
Palmele, că-mi ard mereu,
Capul, că mi-e moară –
Apoi vezi! Pe mândra eu –
Voi, pe câte-o chioară!

Hardly had I thought I should learn to perish;
Ever young, enwrapped in my robe I wandered,
Raising dreamy eyes to the star styled often
Solitude’s symbol.

All at once, however, you crossed my pathway –
Suffering – you, painfully sweet, yet torture…
To the lees I drank the delight of dying –
Pitiless torment.

Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,
Or like Hercules by his garment poisoned;
Nor can I extinguish my flames with every
Billow of oceans.

By my own illusion consumed I’m wailing
On my own grim pyre in flames I’m melting…
Can I hope to rise again like the Phoenix
Bird from the ashes?

May all tempting eyes vanish from my pathway
Come back to my breast, you indifferent sorrow!
So that I may quietly die, restore me
To my own being!

(1883, Translated by Andrei Bantas)

În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,
Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e-atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată,
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!