A fost un tânăr împărat –
De la mişei a smuls averea
Şi-a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.

   Dar patru inşi vorbind în şoapte

L-au dus în giulgiuri învălit
Şi-n codul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme.“
Iar popii fulgerau blăsteme
În cei ce mai vorbeau de el:

   Nici voie să-şi cernească portul,

Nici drept să-l plângă n-au avut.
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.

Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blăstemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.

   Jurat-a iadul să-ngrădească

Cu nopţi de veci acest mormânt;
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nui clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare, uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori,

   Şi-ntruna spre pădure arată

Şi scapără spre ea mereu;
E, parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată.

Iar într-o noapte va lovi!
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină,
Şi brazii-n flăcări or vorbi:

   Şi-atunci, cu fulgerul tovarăş,

Ieşi-va mortul împărat,
Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş.

(Titlul se traduce din latină prin: “Din mormânt se ridică răzbunătorul !”)

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

(„Casa amintirii”, 1906-1910)

Iubito, cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut…
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rand pe rand
Cine s-antors mereu cu ziua-n gand
cine a pierdut si cine a castigat
De toate inlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain si prea inalt
Cand am sa uit cum suna glasul tau,
Decat tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi in doi
Iubito, cata lume intre noi.

Arcaşul şi oşteanul şi feciorul
pãzesc pe castelan care le-a spus:
– Sã nu lãsaţi nici umbra, nici piciorul,
nici aripa s-ajungã pânã sus…

Arcaşule din marginea cetãţii,
zadarnic dai ocol singurãtãţii!
Oşteanule cu sabie în teacã,
zadarnic nu laşi urmele sã treacã!
Feciorule din pragul încãperii,
zadarnic arzi uleiul privegherii!
Zadarnic staţi de strajã zi şi noapte:
nu trece umbrã, nu rãsunã şoapte,
nu umblã duh, nici pasãre, nici om,
nici frunza nu se clatinã în pom.
Dar ceea ce voi nu lãsaţi sã intre
s-a cuibãrit în inimã şi-n vintre
şi-acolo, ascuţind un mare zimţ,
îţi tãinuie prezenţa sub presimţ.

De-aceea, ridicaţi-vã pe praguri
ca sã vedeţi acuma lãmurit
cum fâlfâie luminile ca steaguri
pe cel pãzit de voi, care-a murit.

Scot sângele ştampilat la vedere.
Mi se dă drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.

Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.
Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.

De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am răspuns,
aşa că nu am chef să-ţi răspund.
Ea a stat un timp descumpanită,
apoi, mi-a dat drumul.

Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se dă drumul.

• A mea vei fi, mult aşteptată noapte – Gheorghiu
• Ars poetica – Gheorghiu
• Desen – Gheorghiu
• Elegie – Gheorghiu
• Plecarea poetului – Gheorghiu
• Poemul lacrimilor – Gheorghiu
• Prefaţă – Gheorghiu
• Singurãtate – Gheorghiu
• Sonet – Gheorghiu
• Toamnă – Gheorghiu

Şi dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca`ntotdeauna.

Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.

Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.

Maică, mulţi te-au duşmănit
Că eşti neam blagoslovit.
Unde sapă sapa locul
Sare din pământ norocul.
Ai pământ şi ape multe
Vântul stă să ţi le-asculte.
Şi izvoare
Călătoare
Crapii-n ele cât berbecii,
În pomi piersici cât dovlecii,
Pepenii de zahăr roşu,
În grâu spicul cât cocoşu.
Pui un bob din el răsare
Mia de mărgăritare:
Dulce binecuvântare
Fiecare fir de vânt
Îl adie un descânt,
Fiecare stea de sus
Îl mângâie cum l-ai pus.
Noaptea-l coace şi ea, luna
Caldă lui întotdeauna
Şi pe câmp cu ceru-n faţă
Câmpul pletele-şi răsfaţă.
În adâncul lui tresare
Altă vatră de izvoare
(Ţi-a făcut destinul semnul)
Untul negru, undelemnul.

În nişte fabule un poet scrie
Că Nebunia şi pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieţii lor.
Ştiţi că copiii cu înlesnire

Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlceviră
Pentru o floare ce întâlniră.
Striga Amorul în gura mare;

Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.
Adânc copilul simţi durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalbă porneşte

L-al său părinte, stăpân ceresc:
Va răzbunare, se tânguieşte;
Cu ea toţi zeii compătimesc.
Mars şi Apolon, mai c-osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.
S-adună sfatul cel fără moarte

Şi hotărâră în obştea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.
Această dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Şi Nebunia-l ţine de mână.