Buciumă toamna
Agonic – din fund –
Trec păsărele
Si tainic s-ascund.
Târâie ploaia …
Nu-i nimeni pe drum;Pe-afară de stai
Te-năbusi de fum.
Departe, pe câmp,
Cad corbii, domol;
Si răgete lungi
Ornesc din ocol.
Tălăngile, trist,
Tot sună dogi …
Si tare-i târziu,
Si n-am mai murit …
Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele
Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.
Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!
Uşor se mişcă tânăra fecioară,
Purtându-şi trupul drept ca o făclie;
Cu amforele vine de la vie
Şi vinde must, ca-n vremi de-odinioară.
Copilă albă, vina ta să fie
De te-o-ntâlni Polibus bunăoară:
Cum mâinile-ţi sunt prinse de ulcioară
O să-ţi sărute benghiul din bărbie.
Dar ea zâmbeşte. Colţurile gurei
S-ascund hoţos în gingaşe gropiţe
Iar ochii vineţi iau coloarea murei.
Şi iată-l el încununat de viţe,
Că-i sare-n drum. Pe pajiştea pădurei,
În urma lor, culcate-s romaniţe.
A fost un tânăr împărat –
De la mişei a smuls averea
Şi-a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.
L-au dus în giulgiuri învălit
Şi-n codul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.
Cei tari au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme.“
Iar popii fulgerau blăsteme
În cei ce mai vorbeau de el:
Nici drept să-l plângă n-au avut.
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.
Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blăstemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Cu nopţi de veci acest mormânt;
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nui clatină ca să vorbească.
Dar noaptea-n zare, uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori,
Şi scapără spre ea mereu;
E, parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată.
Iar într-o noapte va lovi!
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină,
Şi brazii-n flăcări or vorbi:
Ieşi-va mortul împărat,
Şi-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş.
(Titlul se traduce din latină prin: “Din mormânt se ridică răzbunătorul !”)
De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?
De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Şi tu… tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel?
(1876)
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum –
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.
(„Casa amintirii”, 1906-1910)
Iubito, cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut…
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rand pe rand
Cine s-antors mereu cu ziua-n gand
cine a pierdut si cine a castigat
De toate inlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain si prea inalt
Cand am sa uit cum suna glasul tau,
Decat tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi in doi
Iubito, cata lume intre noi.
Arcaşul şi oşteanul şi feciorul
pãzesc pe castelan care le-a spus:
– Sã nu lãsaţi nici umbra, nici piciorul,
nici aripa s-ajungã pânã sus…
Arcaşule din marginea cetãţii,
zadarnic dai ocol singurãtãţii!
Oşteanule cu sabie în teacã,
zadarnic nu laşi urmele sã treacã!
Feciorule din pragul încãperii,
zadarnic arzi uleiul privegherii!
Zadarnic staţi de strajã zi şi noapte:
nu trece umbrã, nu rãsunã şoapte,
nu umblã duh, nici pasãre, nici om,
nici frunza nu se clatinã în pom.
Dar ceea ce voi nu lãsaţi sã intre
s-a cuibãrit în inimã şi-n vintre
şi-acolo, ascuţind un mare zimţ,
îţi tãinuie prezenţa sub presimţ.
De-aceea, ridicaţi-vã pe praguri
ca sã vedeţi acuma lãmurit
cum fâlfâie luminile ca steaguri
pe cel pãzit de voi, care-a murit.
Scot sângele ştampilat la vedere.
Mi se dă drumul.
Scot osul sculptat la vedere.
Întârzâi o secundă, dar mi se dă drumul.
Scot îndurătoarea limbă vorbită, la vedere.
Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se dă drumul.
De ce vrei să treci, m-a întrebat moartea.
Sunt liber, i-am răspuns,
aşa că nu am chef să-ţi răspund.
Ea a stat un timp descumpanită,
apoi, mi-a dat drumul.
Am pe mine toate ştampilele.
Dacă vreţi să ştiţi
eu, unul, sunt în ordine,
mie mi se dă drumul.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »