Cereţi cânturi de iubire:
Niciodată n-am iubit ­
Vesel cânt de fericire?
Fost-am eu doar fericit?

Nu, de când eu sunt în lume
Nimeni, nimeni pe pământ
N-a zâmbit l-a mele glume,
N- ascultat al meu cuvânt.

Nu, de când eu sunt pe lume,
Fericirea n-am băut;
De râdeam cu veselie,
Eu în veci m-am prefăcut.

Am întors apoi cojocul
Când iubirii mi -s-ofereau;
Le-am fugit ­ şi râsul, jocul,
Cu mândrie le-am respins.

Plin de nevinovăţie
În aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.

Astăzi ea mă înconjoară,
Astăzi eu blestăm şi fug.
A mea inimă fecioară
N-a primit. ­ Azi nu voi jug.

*
Ah, odat orice femeie
Mie-un înger se părea,
Pe-orişicare-aş fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.

Dar vai! cine-o să se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Şi cu ochiul turburat?

Aveam spirit ­ dar prea fine
Păreau glumele-mi la proşti.
Cei bătrâni credeau că anii
Le da drept să nu m-asculte.

Astăzi, voi, femei, iubire
Mi-oferiţi ­ azi n-o voi eu.
Azi bătrâni cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.

Dară astăzi cu mândrie
Eu nu voi să le răspund.
Ah! vor şti ei vreodată
Câte lacrimi eu am plâns?

Cu ce adanc sa Te masor? de unde
Atata inaltime, sa Te ating?
Ma urc in cer si cerurile-s scunde,
M-afund in mari, amare funduri ling.

Bat, pan’ce fruntea de intrebari imi crapa
Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi
Cat, imi raman in maini noroi si apa…
Ca un vampir tot sufletul imi sugi.

Mi-e dor de Tine Doamne ca de-o fata,
Intaia dragoste… Cat am iubit!
Dar intr-o zi s-a maniat deodata
Far’un cuvant de atunci m-a parasit.

Un fir din taina-i nu ma strabatu:
Si ma intreb de n-ai fost Doamne, Tu.

Miscat de forta vietii-n el aprinsa,
Pamantul s-a cutremurat in zori
Iar garda din armata neinvinsa,
Cuprinsa e de spaima si fiori.

Sfarmand obezi si lanturi milenare,
Frandandu-I mortii bratele ei reci,
Biruitor in lupta cea mai mare,
Isus e viu si viu va fi in veci!

Si nu vor fi pe lume straji romane
Nici pietre ca sa-L tina in mormant,
Caci biruind ostirile dusmane,
Isus e-n cer si-n inimi, nu-n pamant.

Triumfator, S-a ridicat din glie –
Isus Cel viu no poate sta ascuns;
Iar cand pe nori, cu slava o sa vie,
Il vor vedea si cei ce L-au strapuns.

Cantati-I imnuri, plini de bucurie,
Voi toti care-ati gemut incatusati;
Sfarsitu-s-a azi timpul de robie,
Isus e viu, iar voi eliberati!

Din crucea Lui curg valuri de iubire,
Ducand viata, pace-n unda lor …
Tresalta azi si canta omenire!
Isus e viu – tu ai Mantuitor!

Voi toti care zaceti fara putere
Si va tarati viata prin noroi –
Isus a biruit prin inviere,
Isus traieste azi si pentru voi.

Si-n ziua glorioas-a revederii
Cand vom zbura spre Patria de sus,
Noi vom canta in corul Invierii,
Cantarea biruintei lui Isus!

Mâncând lupul chiar ca zece,
Era-aproape să se-nece,
Cu un os ce-n gât stătusă;
În zadar sărmanul tusă,
Căci d-al scoate
Nu mai poate
Şi-i să pare c-a să moară.
Când, văzând pe o cucoară,
Semn i face cu picior
Ca să-i deie agiutor.
Iată paserea ghibace
Operaţia i face
Ş-acel os
Din gât i-au scos,
Apoi cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.
Mulţămită!lupu-i zice
Oare nu eşti tu ferice
Că din gât nesăţios
Capul teafăr ţi l-ai scos?
Sărmănico, fugi din drum,
De mă superi, te zugrum!

I

Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheaţă,
Şi, în toată casa asta,
Eu sunt singura viaţă.

Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aş mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi;

Ne-am pricepe-nde noi plânsul,
Eu cenuşă el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Dun poveştile cu zmei!

Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aş sta c-un mort în casă.

II

Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjiind,
Şi din străşini, câte unul,
Cum cad ţurţurii plesnind;

Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Şi vârtejuri, repezite,
Bat în uşă mânioase.

Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Şi de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.

Mi-ar prii, pe-o aşa iarnă,
O-mpietrită amorţire
Îndelung să mi s-aştearnă
Peste cuget şi simţire

Să adorm, capul să-mi scutur
De povoara cugetării…
Cât aş da să văd un flutur
Tăind para lumânării!

Era un om sărac ş-avea o mulţime de copii. Acu era-n vremea foametii şi el a muncit o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-a râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căluş.
Da’ el straşnic s-o mâniat. “Nu mă las eu aşa, cu una, cu două,” şi face şumuiag de paie şi porneşte.
Îl întreabă un om:
– Unde te duci, cumetre?
– Mă duc s-astup borta vântului, că mi-a furat făina din căuş.
– Da’ unde-i nimeri-o?
– Unde-o fi, acolo mă duc.
Mergând el loc depărtat, a ajuns la Dumnezeu şi Sfântul Petre (erau pe pământ pe atunci).
– Unde te duci, omule?
– Mă duc s-astup borta vântului, că mi-aluat faina din căuş.
Da’ Dumnezeu i-o zis aşa:
– Omule, nu te mai duce. Na-ţi o nucă… da’ pân… acasă să nu zici: “Nucă, deschide-te”.
Întorcându-se el înapoi, a-nnoptat ş-ajuns la un om şi s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.
– De unde vii, bade? Întreabă omul cela.
– Mă duceam să astup borta vântului ş-am întânlit un nebun pe drum care mi-a dat o nucă şi-a zis să nu zic pân’ acasă “Nucă, deschide-te”
Ce-o mai fi şi asta?
Femeia omului, vicleană, ia nuca-n mână şi zice:
– Ia să-ţi văd nuca!
Îi schimbă nuca omului. Şi pe urmă se duce într-un colţ şi zice: “Nucă, deschide-te!”
Dac-a zis, atâtea vite ce-au ieşit, oi, cai, boi, o bogăţie-ntreagă! Ştii mata, putere dumnezeiască! Se duce a doua zi acasă: “Nucă, deschide-te!” Nuca, de unde să se deschidă.
– Hai, bată-mi-l Dumnezeu vânt şi moşneagul lua-l-ar dracu! Mă duc să astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.
Ajunge iar pe Dumnezeu. Da, Dumnezeu, ştii putere dumnezeiască, acu era altfel la faţă… nu l-a recunoscut.
– Unde te duci, bade?
– S-astup borta vântului şi să ucid moşneagul: la ce m-o viclenit?
– Na-ţi, bade, un măgar. Da’ să nu zici pân-acasă: “Măgar, balegă-te!”
– N-oi zice.
Se întoarce el iar la omul acela. Da’ omul cela-l ospătează şi-i dă vin să beie, şi omul s-a chefăluit şi-a adormit pe laiţă. Da’ erau nişte ţigani cu şatra acolo ş-avea măgar şi omul s-o dus, ş-o cumpărat ş-a schimbat măgarul. Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce acasă şi-i zice: “Măgar, fă bani!” Măgarul, da de unde? El apucă un druc şi-ncepe a deşela măgarul.
– Acu nu-l mai iert eu!
Se porneşte să-ntânlească pe moşneag şi s-astupe borta vântului. Întânleşte pe Dumnezeu.
– Na-ţi, bade, cârjă, da’să nu zici pân’acasă: “Cârjă-ncârjeşte-te!”
Ia cârja şi vine pe la omul acela. Acu omul i-a dat şi mai straşnic ospăţ şi s-a sfătuit că dacă-or vedea ce-a mai da şi cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu prepuie că el i-o luat. Acu zice omul femeii:
– Măi, femeie, noi hai cu cârja-n pivniţă şi să-nchidem uşa, să zicem “Cârjă-ncârjeşte-te”.
Se vârâră. Cârja unde-ncepe a bate ş-a zdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau ucişi ca merele.
– Bade, ţi-om da şi măgar şi nucă, numa, mă rog, scoate-ne.
Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine. A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit acasă. Aşa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns povestea până la împăratul. Atâţia bani avea el, de-o semănat ş-o crescut grâu de aur. Împăratul a auzit că are un lan de aur ş-o trimis doi sufragii să-i deie sămânţă să semene şi împăratul.
– Să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce-mi face!
Împăratul, când a auzit aşa, straşnic s-o mâniat ş-o gătit oştire să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, ştii mai mare. Ş-a venit până la uşa lui ş-o strigat să iasă afară. Da’ el avea bani, da’ tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leşeşti. El pune cărja sub suman şi iese afară.
Acu împăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost ruşine singur lui să se ducă el numa cu unu să lupte. A zis:
– Omule, arată-mi tu întâi puterea!
– Bine, măi împărate! “Cârjă-ncârjeşte-te”, la tot soldatul câte două şi la împărat nouă (cârja era dumnezeiască, tot în cap biciuia).
O nebunit şi pe soldaţi şi pe împărat. S-o dus împăratul ş-o rămas în pace, ş-o trăit bine.
Să dea Dumnezeu să trăiască şi copiii mei aşa.

Mami, unde este Ţara Părinţilor
cu Inimi de Aur?

E acolo unde roua copilăriei
străluceşte pe toate florile
tristeţii
şi bucuriei

Acolo unde, în grădina secretă
a inimii,
o balanţă micuţă
poate să ţină în cel mai duios echilibru
o nucă de cocos
şi o frăguţă

Până la Ţara Părinţilor cu Inimi de Aur,
ai de trecut, nu-i uşor,
două ţări:
una de peste treizeci şi ceva de munţi,
alta de peste treizeci şi ceva
de mări

De aceea nu ştiu, zău,
cine s-ar mai încumeta
să bată o cale atât de lungă,
în afară de tine
şi de inimioara aceasta – de aur –
a ta

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Amurg de vara se coboara
No me olvides asta seara
Trimite dorul sa ma cheme
Acuerdo peste noi si vreme
Muy mi malvado poti tu stii
Iubirea mea din nopti tirzii?
Nu banuiesti oare pricina?
Am gindul sus…la Antamina.