In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.
Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila –
cand lacatu’n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.
Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si’ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.
Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios…
In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.
Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: – Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.
-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar’ un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.
Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celula mi l-am lucrat.
Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.
Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta’n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.