Cine merge înainte
Şi nu întoarce capul
S-a părăsit pe sine în urmă;
Cine aleargă
De spaimă o face
Să nu fie ajuns
De el însuşi;
Cine nu-şi spune ţelul
Se teme
Să nu se găsească
Pe sine acolo,
Ca şi cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noastre deschise
Din dorinţa de-a înainta…

Parere asemenea unui
cuvant scris de-o mana pe apa
ce – inca-naintea citirii ¬-
in cercul de unde ne scapa

e orice legenda. Dar tine
traieste pe vaste aceste
taramuri, pe-adancile, altfel
decat pe un prund de poveste?

Amara e insa amiaza
de astazi, si nu se-nfiripa
in larguri nici talc, nici visare.
Doar frunzele zboara-n risipa.

In iarna sta tara. Vai, unde-i
albastrul ei sfant atribut?
Padure, restituie-mi zeii,
pe cari ti i-am dat imprumut.

Inima mi-i pom impovarat
de rodii singerii ;
le-am scuturat, si nu s-au scuturat,
si trebuie sa vii.

Ramurile sa se-ndrepte vor
catre cer si soare usurate,
tu stii ca doare bogatia lor,
culege-le cu mina ta pe toate.

… Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte ?
Stăm amândoi, acum e anul … noi amândoi ! ce dulce-mi sună
În gând când le aud … ce dragă îmbrăţişare de cuvinte !
E-atât cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună …

Noi amândoi … închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul ? – Ce dulce lacrima şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot …

Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage
frunţile lor străluceau inspirate deasupra
pământului incă-n zăpezi.

Şi-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta…

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori,
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori.
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte…”

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte…

Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist…
M-apucă plânsul, deci exist!

(“Poeme supărate rău” Editura Helicon, 1996)

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Zenitul polichrom se irizează-n spasm,
Şi lungi şi partice cobor din el săgeţi;
Iar eu, citind adânc pe frescuri din pereţi,
Văd conturându-se din alte vremi un basm.

Da!Homo… fui ! da, viaţa mi-e sarcasm!
Sunt toate vechi, nimic nou nu mai poţi să-nveţi!
Când toate intră-n ea ca lichidu-n bureţi,
De Calipige n-am de loc entuziasm!

Lucească ochii ei în focuri de smarald,
Pembele varii dungi aştearnă-şi în bibiluri,
Îi curgă lacrime în van de sânge cald!

…A! prea brutală-a fost când m-a metodoxit!…
Mă tachinează-n van cu amplele-i profiluri:
Vai! Faunul, răpus de Eros, a murit!

(Simbolist-instrumentalist)

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.