Inima mi-i pom impovarat
de rodii singerii ;
le-am scuturat, si nu s-au scuturat,
si trebuie sa vii.

Ramurile sa se-ndrepte vor
catre cer si soare usurate,
tu stii ca doare bogatia lor,
culege-le cu mina ta pe toate.

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Zenitul polichrom se irizează-n spasm,
Şi lungi şi partice cobor din el săgeţi;
Iar eu, citind adânc pe frescuri din pereţi,
Văd conturându-se din alte vremi un basm.

Da!Homo… fui ! da, viaţa mi-e sarcasm!
Sunt toate vechi, nimic nou nu mai poţi să-nveţi!
Când toate intră-n ea ca lichidu-n bureţi,
De Calipige n-am de loc entuziasm!

Lucească ochii ei în focuri de smarald,
Pembele varii dungi aştearnă-şi în bibiluri,
Îi curgă lacrime în van de sânge cald!

…A! prea brutală-a fost când m-a metodoxit!…
Mă tachinează-n van cu amplele-i profiluri:
Vai! Faunul, răpus de Eros, a murit!

(Simbolist-instrumentalist)

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

The bone is a joy only when it’s the forehead bone,
when it protects, does not disjoin,
as are the alkaline vertebrae
from the difficult depths of the flesh and the wedding.
I’m resigned to losing the habit
of my manner of being,
but not the desrtion
preserved in the verb to be.

––––––––––––––––––

I will lose the habit of using my body,
giving birth to a Prince Charming of verbs,
as the wolf loses the habit of being a wolf,
of hunger.

I will lose the habit of stars in the heavens
as frozen water loses the habit of snowflakes.
I will take my frozen body
and give it to the young goats that they might graze it.

It was my lot, and easily given,
to lose the habit of being a man.
To lose the habit of living,
I needed only death with murder.

I find it hardest to lose the habit of wolves.
they are alone and on the snow.
Surely I must lose the habit of loneliness.
Surely I must lose the habit of snow.

For what remains, time departs, time returns.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Burcel în şanţ muri strivind
O tigvă păgânească,
Şoimu-n rădan căzu răcnind:
Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în şanţ
O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
Căzură-n şanţ deodată;
Strigând deodată ţara lor
Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
Privindu-i cu durere.
Şi zise-apoi: O ţară e,
Cum una ni-e-mânia!
Muntenia, Moldova ce?
Trăiască România!

Atunci şi Şoimu şi Burcel
Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adânc la el,
Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
Trăiască România!

Ceasul nu s-a oprit dar orele
nu se mai văd marcate
pe cadranul timpului
ce stă pe loc, în contemplare.

Perspectiva nu s-a pierdut
dar obiectele nu se mai văd
delimitate pe întinderea pură
a spaţiului – cel fără de nume.

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea
nu se mai vede la orizont
în aşteptarea fiinţei ce se revolta
cândva, undeva, în ţara uitării…

Totul este la locul său ca altădată
deşi totul nu mai înseamnă nimic
când se pierde în spaţiul fără de timp,
în timpul fără de spaţiu…

Aseara, prin gradina amortita,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A aparut in taina un arici, –
O mica vietate ghemuita.

Copiii l-au zarit de pe cerdac
Cum se misca domol pe subt gutui,
Si toti au alergat in jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum il prinsese vremea pe carare, –
Ca o pernita sferica in care
O fata rea ca sa se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.

Am alungat copiii sa se culce
Si-n inserarea limpede si dulce
Ce se lasa din cer incetinel,
Am stat acolo singura cu el.

Si ma-ntrebam pe ganduri: Oare, cum
A fost faptura-i la- nceput de lume ?
Din care veacuri inecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Sa se opreasca-n dreptul meu anume ?
Ce vant vrajmas si mohorat
Ca pe-un macies pitic l-a scuturat,
De-a mai ramas dintr-insul doar atat:
Un ghem de spini, ostil si speriat ?

O fi avand el oare pui ?
Ma-ntreb, desi nu pot pricepe:
Cum sug ei fara sa se- ntepe
In ghimpii lui ?…

Cand a simtit ca-i singur doar cu mine
Si nici un dusman dinspre casa nu mai vine,
A scos cu frica de subt el
Un bot timid si mic, ca de catel,
Si cu instinctul lui obscur
A explorat terenul imprejur.
Si-abia ciulindu-si tepile pe spate, –
Pe subt petunii grele de parfum,
Atras de noapte si singuratate
Si-a cautat incet – incet de drum….
S-a mai oprit in magheran o data
Ca subt indemnul unei tainice porunci,
Apoi a disparut pe subt poiata….

Si nu l-am mai vazut de loc, de-atunci.

Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Şi le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.

Din fereastra-mi ingheţată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiţi de ger,
S-au strâns pată lângă pată.

Trist şi singur ca un greier
Valul timpului rupându-l,
Eu aştept să-mi toarcă gândul
Într-un colţ mai cald de creier.

Iar afară numai fumul
Subţiratec işi ia zborul;
Eu imi leg de dânsul dorul
Şi-n văzduhuri ii dau drumul.

(1888)