Burcel în şanţ muri strivind
O tigvă păgânească,
Şoimu-n rădan căzu răcnind:
Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în şanţ
O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
Căzură-n şanţ deodată;
Strigând deodată ţara lor
Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
Privindu-i cu durere.
Şi zise-apoi: O ţară e,
Cum una ni-e-mânia!
Muntenia, Moldova ce?
Trăiască România!

Atunci şi Şoimu şi Burcel
Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adânc la el,
Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
Trăiască România!

Ceasul nu s-a oprit dar orele
nu se mai văd marcate
pe cadranul timpului
ce stă pe loc, în contemplare.

Perspectiva nu s-a pierdut
dar obiectele nu se mai văd
delimitate pe întinderea pură
a spaţiului – cel fără de nume.

Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea
nu se mai vede la orizont
în aşteptarea fiinţei ce se revolta
cândva, undeva, în ţara uitării…

Totul este la locul său ca altădată
deşi totul nu mai înseamnă nimic
când se pierde în spaţiul fără de timp,
în timpul fără de spaţiu…

Aseara, prin gradina amortita,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A aparut in taina un arici, –
O mica vietate ghemuita.

Copiii l-au zarit de pe cerdac
Cum se misca domol pe subt gutui,
Si toti au alergat in jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum il prinsese vremea pe carare, –
Ca o pernita sferica in care
O fata rea ca sa se joace
A-nfipt o sumedenie de ace.

Am alungat copiii sa se culce
Si-n inserarea limpede si dulce
Ce se lasa din cer incetinel,
Am stat acolo singura cu el.

Si ma-ntrebam pe ganduri: Oare, cum
A fost faptura-i la- nceput de lume ?
Din care veacuri inecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Sa se opreasca-n dreptul meu anume ?
Ce vant vrajmas si mohorat
Ca pe-un macies pitic l-a scuturat,
De-a mai ramas dintr-insul doar atat:
Un ghem de spini, ostil si speriat ?

O fi avand el oare pui ?
Ma-ntreb, desi nu pot pricepe:
Cum sug ei fara sa se- ntepe
In ghimpii lui ?…

Cand a simtit ca-i singur doar cu mine
Si nici un dusman dinspre casa nu mai vine,
A scos cu frica de subt el
Un bot timid si mic, ca de catel,
Si cu instinctul lui obscur
A explorat terenul imprejur.
Si-abia ciulindu-si tepile pe spate, –
Pe subt petunii grele de parfum,
Atras de noapte si singuratate
Si-a cautat incet – incet de drum….
S-a mai oprit in magheran o data
Ca subt indemnul unei tainice porunci,
Apoi a disparut pe subt poiata….

Si nu l-am mai vazut de loc, de-atunci.

Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Şi le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.

Din fereastra-mi ingheţată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiţi de ger,
S-au strâns pată lângă pată.

Trist şi singur ca un greier
Valul timpului rupându-l,
Eu aştept să-mi toarcă gândul
Într-un colţ mai cald de creier.

Iar afară numai fumul
Subţiratec işi ia zborul;
Eu imi leg de dânsul dorul
Şi-n văzduhuri ii dau drumul.

(1888)

Impudice fructe crăpate
Arătându-şi sâmburul gol
Înalţă-n văzduhul pierdut
Aburi miraţi de alcool;

Miros vegetal de iubire
Sub soarele picotitor
În care plante de aur
Răsar, dorm o vară şi mor;

Lene fierbinte şi-adâncă
Unde se-opresc şi albinele,
Lumină atât de puternică,
Încât stinge răul şi binele

Într-o beatitudine
Uimită ea însăşi de sine;
Fructe senzuale cu viermi
În cărnile dulci de ruşine…

Răsărit al crestelor de păsări,
Steme nicăiri în fâlfâit,
Bântuie, când soarelui voit
Arcuite pajurile căţări.

Seceri dintre secete-au sclipit!
Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
Anulare unor albe timpuri,
Sub arginţii muntelui orbit.

Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Şi ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
şi salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.

(31 decembrie 1996 – 1 ianuarie 1997
Bucureşti)

Cesti de cafea intoarse si uscate
atat din eri ne-a mai rămas.
Cuvintele se intalnesc pe’mperechiate
când din taceri se-aude stins un glas

noi suntem propria-ne stafie
iesim din eri si nu intram în azi
amara-i dulcea gingirlie
când norii-si rup dantelele în brazi

din Honolulu’n piata Lahovary
e-un drum ascuns în alte cesti.
Zadarnic ne mai punem ochelarii
când tac profund cafelele turcesti

*Marca de cafea din Brazilia. Capitanul Palheta
a adus, cel dintai, în Brazilia, clandestin,
primele boabe de cafea.

( Fostilor mei vecini
Titi si Alexandru Bilciurescu)

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum – ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva,  şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.