În oraşul dintre munţi –
Ca ştirbite stalagmite –
La un an după război,
Casele rânjeau rănite.

Toamna munţii-nvineţea,
Sevele-ngheţau în plante,
Bruma cobora în zori
Peste băligi, diamante.

Douăzeci şi trei august
Prima-i pomenire vie
Şi-a adus-o printre plopi
Mari, de toamnă timpurie.

În oraşul dintre munţi,
Oamenii nu pricepură
Cât de mare-i acea zi
Învălită-n ploaie sură.

Prin noroiul de pe străzi
Defilau numai o sută,
Doar o sută de bărbaţi –
Sub a vântului volută,
Steagul roşu vuvuia
Printre casele sărace,
Precum flamurile mari
Ale armiilor face.

La fereşti se închinau
Babele ca-n cimitire,
Alţii clătinau din cap
Parcă a nedumerire,
Alţii presimţeau sub cer
O schimbare nevăzută,
Şi prin ploaie defilau
Cei o sută, cei o sută.

Trec o sută prin ruini,
(Azi sunt parcuri şi sunt case)
Trec o sută, câinii bat,
(Azi, motoare zgomotoase)
Trec o sută cadenţat,
Stropi de glod pe strai s-anină,
Trec o sută, nouri cresc,
Dar sub nouri e lumină.

Trec o sută – ochi fierbinţi,
Buze strânse-nvineţite,
(Până azi căzură mulţi
Ori sub ploi, ori sub cuţite).
Trec o sută pe asfalt –
Şfichiuiţi de ude ramuri –
(Până azi crescură mulţi
Din acei ce-au stat la geamuri).

În oraşul dintre munţi,
Ca o apă-n soare suie
Oamenii pe strâmbe străzi,
Şi-n stindarde vântul vuie.
Ca o inimă pulsând,
În mulţimea desfăcută
Se aud sonor păşind
Cei o sută, cei o sută.

Văzui pe sub umbrela de raze-a unui bec,
un ultim roi de fulgi – în joaca lor sprinţară,
râdeau de ghiocelul cu ochii în pământ,
ce se căznea să iasă cu trupu-ntreg afară…

Cu greu se stăpâniră micuţii fulgi de nea
să nu-i ia, de pe cap, scufia colorată,
părându-li-se lor că este mult prea verde,
să-i şadă bine…iarna, când albă-i lumea toată.

Firavul ghiocel, pe cât se străduia
să treacă vitejeşte de-întâia umilinţă,
pe-atâta, sub pământ, la fel de mult spera
să se întoarcă, însă, nu mai fu cu putinţă.

Devreme, dimineaţă, l-aflai plângând în curte,
de unul singur, palid, neîndrăznind să creadă
că razele de soare se răzbunau pe becul
de care atârna o zdreanţă de zăpadă…

Crescut-au ghiocei in fulgi de nea?…
Atat de alba-i primavara mea!
Mi-i sufletul de patimi neatins
Si cerul floare peste el a nins;
Aleasa floare de matasuri moi
A nins in noapte peste pomii goi
Si i-a invelit in borangic usor.
A prins o boare, calda ca un dor,
S-adie rar miresmele din Raiu.
Al fluturilor maiestrit alaiu
A curs in suflet, linistit si bland,
Pe cai de taina, din adanc de gand.
Si sus, deasupra albei naluciri,
Pluteste raza sfintelor iubiri.
Da primaverii-n duhul meu lumini
Si se rasfrange-n ochii tai senini.

A trecut iarna geroasă, Câmpul iar a înverzit Rândunica cea voioasă La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară
Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

S-a petrecut un fenomen ciudat,
Chiar anormal considerat de lume,
Ce pânǎ azi nu a fost explicat
De vr’un savant mǎrunt sau cu renume :

Vǎzu Mǎria, cǎ a ei grǎdinǎ
Prin august spre sfârşit (sǎ vezi belea !)
De pǎtlǎgele frate, era plinǎ,
Dar coapte, nici chiar una de saftea,

Ori sǎ fi fost în pârg, atinse-oleacǎ,
Şi-aşa cum eu te vǎd şi tu mǎ vezi,
Nici semne nu dǎdeau c-or sǎ se coacǎ,
Rǎmase toate roşiile…verzi !

Dar la vecinu’, chiar dǎdeau sǎ crape
De coapte ce erau, plângeau pe vrej,
Cǎ-n gura lui Mǎria curgeau ape
Şi noduri, tot privind, simţea-n gâtlej ;

“Vecineee!”, peste gard strigǎ Mǎria,
(El prin grǎdinǎ gâdilând în joacǎ)
“E vr’un secret, cǎ-mi vine pandalia,
Ca roşiile mele sǎ se coacǎ ?!”

“Nu e secret, (vecinul pus pe şoadǎ)
La noapte, dezbrǎcatǎ, nu glumesc,
Sǎ umbli prin grǎdinǎ sǎ te vadǎ,
Cǎ toate de ruşine se roşesc !” ;

Plecǎ Mǎria, cam cu întrebare (?!)
Dar pânǎ seara ea a socotit,
Cǎ n-ar strica sǎ facǎ o-ncercare
Şi-apoi din asta, nimeni n-a murit (!)

În miez de noapte, gol-goluţǎ-goalǎ,
Fǎcu Mǎria ture prin grǎdinǎ
(La chestii d-astea nenee, avea şcoalǎ !)
De se fǎcu şi semiluna, plinǎ ;

A doua zi, miracol, stai sǎ vezi (!)
Pǎi a cules, cǎ nu o sǎ credeţi,
(Nu pǎtlǎgele, cǎ erau tot verzi)
Un braţ baban de tot de…castraveţi !

Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte;
Te văd mişcând încet a tale buze,
Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pândeşte să le-auză
­ Abia-nţelese, pline de-nţeles ­
Cum ascultau poeţii vechi de muză.

În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.

Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Şi-atât amor c-auzi pân- şi-n tăcere.

Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.
Fiinţa ta gândiri-mi am adaos.

Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.
A ta-i viaţa mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poţi să le şi sfaremi.

Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terţine suspinând, vedemu-l,

Dincolo el oftează în gazel,
Acelaşi e, deşi mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el…

Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.

Dar orişicând el alta nu aşteaptă
Decât ca ţie, suflete, să-ţi placă,
Tu să-l aprobi cu gura înţeleaptă.

În mii costume astfel se îmbracă,
Şi ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă…

Ş-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terţine,
Uitând ce-a vrut să-ţi spuie-n aste şire.

Au vrut să-ţi spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foieşte,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.

Ş-astfel pe mine el mă stăpâneşte…
Adună-n versuri ale mele zile
Şi-n strofe le-a legat grădinăreşte.

În poala ta zvârlind aceste file.

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Eu cred c-a obosit pădurea,
Căci ziua-ntreag-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea,
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare
Şi-ntors cu faţa cătr-apus
Dă semne nopţii din ponoare.
Ea-mbracă haine-ntunecate
Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.

Tăciunii-n vatră dau lumină;
Pe drumul de drumeţi sărac
Mai vezi fugind câte-o vecină
Să ceară cu-mprumut jaratec;
Grăbit, dă roate, singuratec,
Tăcutul liliac.

Şi tot mai noapte-apoi se face,
Păduri şi ape-adorm acum;
Dun cer scoboar-adânca pace.
Ici-colo vrun zăvor mai sună –
Începe-a se zări de lună
Şi-i linişte pe drum.

Copiii dorm, visându-şi jocul.
Mai toarce mama. În curând,
Pe vatră ea-nvăleşte focul,
Încuie uşile la tindă,
Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă
S-aude-acum rozând.

( Pagini literare, 1899, nr. 10)

Merg eu dimineaţa, în frunte,
Cu spicele albe în braţe
Ale părului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Şi toţi suntem luminaţi
De-o bucurie neînţeleasă.