Un împărat îşi puse-n gând
Să facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare…
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —

Un om ce ştie pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec şi-n cer
Din fir în păr anume —

Şi-i zise: “Ştiu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Şi că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat…

Fă-mi dar şi mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterităţii să lăsăm
Un magnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-aţi poruncit,
Şi, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit.”

Şi s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare…
Dar, vai! păcat! s-a-nţepenit
Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranţă-avem: o va sfârşi
Din lumea cealaltă…

Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!

Ş-avântul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburând mă râtâceste.

Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;

Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.

Mai nalte sunt inălţimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.

Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.

Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n liniştirea serilor
Te ţin uimit în cale.

Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,

Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păseri năzdrăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile române!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.

Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!

Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.

Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

Bolta şi-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.

Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.

Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.

S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.

Doarme cerul şi pământul
Într-o dulce-mbrăţişare…
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare.

(1905)

Nani, nani…
Dormi în paza nesecatului izvor
De priviri
Ce te-nfăşoară ca-ntr-o haină de mătase,
Nani, nani…
Ochii mamei au vegheat întreaga noapte,
Şi-scum dormi, căci obosite dorm şi florile din vase,
Şi parfumurile lor,
Toate, unul câte unul, pe-al tău leagăn se cobor
Nani, nani…
Dormi în paza Ursitoarelor,
Nani, nani…
Dormi în vraja-mpletiturilor de şoapte
Ce pătrund printre perdele
Şi te-ndeamnă:
Dormi, căci somnul a cuprins de mult grădina –
Lacul,
nuferii,
castanii,
stângeneii
şi glicina –
toate dorm.
Dorm toate-n paza albelor priviri de stele…
Dormi şi tu –
Prin candelabre, iată, adoarme şi lumina,
Dormi,
Şi somnul tău să fie mai senin ca infinitul
Oglindit în necuprinşii ochi albaştri de femee,
Visul tău să fie visul Insulelor Boromee,
Visul tău să fie totul,
Tot, precum e răsăritul,
Începutul celor bune şi sfârşitul celor rele.
Şi anii
Să te-mbrace-n infinitul fericirii.
Nani… nani…

Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.

Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.

Descălecai. Le-am zis: – În obşte mă prenumăr,
Lăsaţi-mi buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr,
Din moară să scot sacii, albit tot de făină,
Să trag cu voi din baltă de peşte plasa plină.
Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,
Cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele.
Frăţeşte mi-au strâns mâna: – Tovarăş fii cu noi,
Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.

( „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963)

• Ca salcia – Erbiceanu
• Când te-am văzut – Erbiceanu
• De cînd alerg – Erbiceanu
• Greierele si furnica – Erbiceanu
• Iubirile – Erbiceanu
• Norocul – Erbiceanu
• Perdelele nopţii – Erbiceanu
• Poveste de iarnă – Erbiceanu
• Şi mă visez – Erbiceanu
• Trecea o doamnă… – Erbiceanu

Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară:
Parcă urmând şirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseţi,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieţi…

Şi te-nţeleg te simt aproape:
Cu-aceeaşi suferinţă-n faţă,
Cu ochii gânditori şi galeşi,
Sătul de trudnica-ţi viaţă.

A, nu mă mir că ţi se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvneşti pe cei ce nu există,

Şi că potop de negre gânduri
Se strâng şi ţi se zbat sub frunte:
Pe veci întunecaţii nouri
Sunt fraţii vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ţi tâmpla
De flăcările năbuşite,
Ce-ţi luminau ale gândirii
Împărăţii neţărmurite,

Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!

Şi cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strimte.
Şi tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăţi din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii astri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?