Pruncii îl zuruie.
Bătrânii îl visează.
Bolnavii îl şoptesc.
Muţii îl gândesc.
Fricoşii îl strigă.
Orfanii îl lacrimă.
Răniţii îl cheamă.
Iar ceilalţi îl uită.
O, Mamă! O, Mamă!
(Editura “Litera Internaţional”)
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Un şuier lung — gem osii ferecate —
Un strigăt viu — nebun de libertate!
Pe roţi uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă uşoare
Mai iute, mai grăbite,—
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă,
Şi bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atâta voie bună!
Griji amărâte, zbuciumări deşarte,
Vă las de-acum!
Vă las cu bine! La o parte!
Voi n-aveţi ce-mi căta la drum!
Pieriţi, întunecate duhuri!
Sunt liber ca ciocârlia-n văzduhuri!
Îmi flutură părul în vânt,
Şi cânt, —
Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei!
Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!
Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Şi de vecinul stelelor —
De vârful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!…
Stă Caraimanu-nnegurat,
Moşneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.
Şi cum se uită la moşneag,
Se mai opreşte-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.
Iar după culmi doi nouraşi,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfăţaţi şi drăgălaşi,
Privind idila din apus.
Fânu-i strâns, şi de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.
Văile-alburesc în zare,
Satul se-nveleşte-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.
Dulce şi încet se-ntinde
Tihna pe pământ şi-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.
Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Şi iar m-apucă aprig dor,
Odorul meu, de tine.
Departe, peste munţi şi văi,
E casa ta cea mică…
Sunt duşi în sat părinţii tăi,
Şi-n prag stai singurică…
Că nu-s un vultur… să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Şi ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,
Şi să te iau cu mine, sus,
Şi să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.
Este ceasul când truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Şi uneltele de muncă.
S-au întors de la păşune
Liniştitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimţite
Prin grădini şi prin livezi.
Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste:
Craiul zilei, stând s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsună toate,
Dealurile viu răspund
Şi vijelios se-nalţă
Pulberea departe-n fund.
Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, şi curg puhoi,
Cu un greu potop de ceaţă
Înainte şi-napoi…
Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos şi prea cuminte,
După gât c-un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-şi face loc.
Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt
Creşte umbra-ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într-o parte,
El păşeşte plin de fală,
Seara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală…
DOINA
Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunţi…
Grăiesc încet…
Un scurt popas —
Şi spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopţii reci,
Umbrind poteci,
Se-nalţă-n zări…
Şi neguri cresc,
S-anină-n crăngi; —
Se tânguiesc
Şi plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitaţi
Cei trei fârtaţi,
Săltând în şa,
Plutind aşa,
Ca trei stafii…
Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…
Haiducii mei
Doinesc toţi trei:
Şi clocotesc,
Şi hohotesc
Păduri adânci…
Cu fruntea-n mâna albă…
Cu fruntea-n mâna albă rezemată,
Cânta frumoasa fată la fereastră,
Cânta de dor,
Şi glasu-i dulce şi tremurător
Se înălţa în liniştea albastră
A luminoasei nopţi de vară…
Căci era noapte-adâncă, albă, clară
Şi trist cânta copila, fermecată
De linişte şi de singurătate…
Şi singură se asculta cântând,
Şi nu sfârşea un cântec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gând.
Şi nu ştia nici ea de unde vin
Aceste triste cântece uitate…
Cânta de dor şi chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium şi nopţi de veghere,
Şi de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea braţelor întinse,
De ani pustii de lungă aşteptare,
De zilnice-amăgiri,
Şi hohote de plâns la deşteptare…
Încremenise brazii ascultând
În linişte… pe uliţi — nici un pas…
Doar Prahova cea fără de popas
Curgea în vale,
Amestecând în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale…
Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.
Dorm muncitorii
Pe lângă focuri:
Apele morii
Murmură-n scocuri.
Scapără stelele…
Ceasul în care
Dănţuie ielele
Lângă izvoare…
Sprintene, vesele
Peste coline
Joacă miresele
Apelor line.
Fantastic norii se-nveşmântă,
Străpunşi de suliţi lungi de aur
Şi ca-ntr-un lac de sânge creşte
Întreaga zare-nspre coclaur.
Semn de război!… Un glas de bucium
Din văi mă face să mă speriu…
Visam, Austrie, că-n flăcări
Se darmă vechiul tău imperiu…
la icoana din amurguri
când se nasc mugurii-n cracă
sub cruci mari sculptate-n aer
îngenunche blânda vacă
verzi păşuni i-aleargă-n iris
bleg – o suge un viţel
fantezii zidesc întinderi
nude – pentru ea şi el
sar în cazacioc brotacii
s-a iscat taifas pe-un lujer
iarba metamorfozează
alchimând laptele-n uger
mâna nopţii nevăzută
pune stelele pe-alocuri
vaca doarme şi visează
viţei blânzi păscând sorocuri.
Tragem la sorţi
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.
Un împărat îşi puse-n gând
Să facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
Să aibă toate parte.
Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare…
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —
Un om ce ştie pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec şi-n cer
Din fir în păr anume —
Şi-i zise: “Ştiu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Şi că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat…
Fă-mi dar şi mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterităţii să lăsăm
Un magnum, un tezaur.”
“Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-aţi poruncit,
Şi, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit.”
Şi s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare…
Dar, vai! păcat! s-a-nţepenit
Cu limba în a mare.
Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranţă-avem: o va sfârşi
Din lumea cealaltă…
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,
O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!
Ş-avântul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburând mă râtâceste.
Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;
Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.
Mai nalte sunt inălţimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.
Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.
Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n liniştirea serilor
Te ţin uimit în cale.
Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,
Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păseri năzdrăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile române!
O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.
Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!
Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.
Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.
Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.
un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…
dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.
Bolta şi-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.
Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.
Doarme cerul şi pământul
Într-o dulce-mbrăţişare…
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare.
(1905)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »