Unui poetastru
Autor : Ion Luca Caragiale— Tânărul X… are darul
D-a scrie-n poezie.
— Dar… carte ceva ştie?…
— A-nvăţat abecedarul!
— Tânărul X… are darul
D-a scrie-n poezie.
— Dar… carte ceva ştie?…
— A-nvăţat abecedarul!
Aş vrea sa fiu un foc
Ce arde fara pala,
Sa am mai mult noroc,
Sa simt cum timpul zboara.
Aş vrea sa fiu un pai
Ce-i dus in cer de vant,
Sa simt ce Doamne-mi dai,
S-aud al tau cuvant.
Aş vrea sa fiu un caine
Ce-i orb si e batran,
Sa-i dai un os si paine,
Sa-i fii un bun stapan.
Aş vrea sa fiu o floare
Ce-i place sa se joace,
Sa-i dai pe frunze soare,
Sa creasca cum i-o place.
Aş vrea sa fiu ce sunt,
Ce-i omul pe pamant,
Sa fiu c-o raza-n gand,
Sa fiu mai bun si bland.
(04.Nov.1998)
“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!
Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.
Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;
……………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.
(16 iunie 1889)
Mama pâine albă coace,
Noi zburdăm voios,
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.
Tata fluiere ne face,
Noi cântăm duios.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.
Înfloresc în jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos.
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept…
Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.
Tristeţea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veşnic voi fi trist cu faţa ca amurgul.
De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte –
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.
Dimineaţa, în straie de Duminică,
Îngerul şterge lacrimile din ferestre.
Leagănul cerului albastru de fluturii nopţii.
Într-unul copil şi bătrân.
Şi iatămă-s Doamne
Scribul tău cel iubit!
Nu de tot bun,
Nu de tot cuminţit!
Fiecare pas ar putea fi ultimul
iar ultimul poate chiar primul
şi orice oprire un mai mare avânt.
La capătul Muntelui
Îngerul surâde-n Cuvânt.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »