Te mai văzui o dată, fiinţă de iubire,
O înger ce slăvesc!
Şi ceasurile repezi, şi scumpa ta zâmbire,
Cu suflet, cu viaţa sunt gata să plătesc.

În valurile-acelea de lume încântată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur şi mâhnit.

Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite,
Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simţirile-amorţite
De-al patimii amar.

Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Şi mă gândeam la vremea care în veci n-apune
În pomenirea mea.

Atunci intraşi! Deodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor:
Te presimţii; îmi spuse a ta apropiere
Un aer de amor.

Zambila primăverii aşa ea ne împarte
Desfătător miros,
Aşa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.

Şi inimile noastre, şi ochii se-ntâlniră;
Simţii ce pătimeşti;
Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră
Puterile cereşti!

Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,
Sub vălul ce sălta;
Te privii în tăcere; cunoscuşi a mea stare,
Văzuşi puterea ta.

Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
Ce iute au trecut!
Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, şi te-am pierdut!

Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!
Multe am pătimit!
Poezii şi proză
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,
Din zboru-i s-a oprit.

Viitorul în ochii-mi îşi pierde nălucirea,
Toate mă obosesc;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,
Tu făceai să trăiesc.

Roua buzelor tale sufletul răcoreşte,
Dă viaţă şi plăceri:
Sub umedele-ţi gene e un foc ce topeşte
Tot felul de dureri.

Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ş-ale ei bunuri, şi orice aş avea?
Pustiul unui suflet ştiu ele să-mplinească?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?

Pot să întoarcă vremea şi ceasurile sfinte
Care sunt al tau dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
Pe-al inimii-ţi altar?

După ce-a cutreierat
Lumea toată-n lung şi-n lat
Ca să ducă la copii
Sacul lui cu bucurii,
Moş Crăciun stă şi oftează.
Şi din cer, uşor, pe-o rază,
În pădure el coboară
Fără reni şi sănioară.

Licurici cu felinare
Bat în scorburi, la intrare
Animalele să vină
În poiană, la lumină.
Odihnindu-se pe-o cioată
Moş Crăciun le-adună gloată.
Sprijinindu-se-n toiag
Le zâmbeşte-atunci cu drag.

Şi din sac el scoate-ndată
Acadele, ciocolată,
Turtă dulce inimioară
Cu şerbet şi scorţişoară,
Mere coapte, fel de fel,
Învelite-n caramel,
Şi împarte cu răbdare
Daruri pentru fiecare!

Bucuria să se vadă,
Sufl-argint peste zăpadă!
Şi-mpreună-n noaptea sfântă,
Pruncului Isus îi cântă!
Moş Crăciun nu mai oftează!
Luna îi trimite-o rază,
Gerul peste tot se-ntinde
Până-n cer se-aud colinde!

Toată ziua-n drum mă uit
Şi-aştept ziua ca să uit.
Va veni ori nu mai vine?
Au trecut opt vremuri pline
Şi soroc după soroc.
Îl aştept să-şi facă loc
Sau prin apă, sau prin foc.
E un drum,
Ori o pârtie de fum?

Vezi că mi-a făgăduit
C-o să vie negreşit,
Nu mi-a spus cu gura lui,
Ci cu a ghiocului.
Toată lumea grăitoare
Având gura în zăvoare,
Am crezut ghiocului,
Lacătul norocului.

Noaptea ochii nu-i închizi
Colcăiţi ca de omizi.
Auzi fagurii din stup:
Se răscoc şi, plini, se rup.
Omul tace, gândul umblă
Ca un hoţ prin grâu şi umbră
Şi-asculţi gândurile-n şoapte,
Târla lungă-n pas de noapte.

Ca o cometă fără coadă
Ai apărut pe firmament
Cu-al tău Luceafăr pus pe sfadă, –
Dar n-ai talent.

Ai tot ce-ţi trebuie: hârtie,
Cerneală, public indulgent,
Parale şi tipografie, –
Dar n-ai talent.

Te-ai instalat în Capitală
Ca să creezi şi tu curent.
Vrei să te-afirmi ca cap de şcoală, –
Dar n-ai talent.

La cafenea când vii alene
Îţi iei un aer grav, absent…
Satisfăcut te umfli-n pene, –
Dar n-ai talent.

Iar când te duci să scrii acasă
Un nou articol vehement,
Te strâmbi urât, te-aşezi la masă…
Dar n-ai talent.

Avântul tău şi idealul
Plasat în ţară cu procent
Îţi saltă-ntruna capitalul, –
Dar n-ai talent.

Constaţi de două ori pe lună
Că-ţi dă bilanţul excedent.
Negustoria merge strună, –
Dar n-ai talent!

Eşti fără scrupul şi măsură
Când vrei să scapi de-un concurent.
Îţi fierbe sufletul de ură, –
Dar n-ai talent.

Nu ne distruge dintr-o dată,
Catone, fii mai indulgent!
Tu ai o mutră indignată, –
Dar n-ai talent…

(în onoarea ilustrului Tăslăoanu)

I

Pe câmpul României
Trompeta când răsună,
La glasul datoriei
Oştirea se adună.

Şi steagul o umbreşte,
Şi arma-le luceşte,
Şi inimile-n piepturi
Bat repede, voios.

De nici un fel de vreme
Soldatul nu se teme,
Deviza-i e credinţă
Şi suflet curajos.

II

Când bolta din tărie
De nori se încunună,
Pe munţi şi pe câmpie
Când fulgeră şi tună,

Soldatu-naintează,
Şi marşul său urmează,
De misia sa mândru,
Nu cată înapoi.

El legea împlineşte,
Şi ţara-şi ocroteşte,
E totdeauna gata,
În pace şi-n război.

În astă lume mare
Oriunde soarta-l duce,
Viaţa-i schimbătoare
Plăceri cu ea aduce.

III

Apoi când totul trece,
Când bate ceasul rece,
De fraţii săi de arme
Măreţ e-nmormântat;

El vesel vieţuieşte
Şi moare bărbăteşte,
Căci astfel este traiul
Şi moartea de soldat.

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nenţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Timpul dulce care-a mers
A lăsat în al meu vers
Ce rămâne dupe-o floare,
Urma lui mirositoare !

Astăzi florile-au trecut
Şi chiar frunzele-au căzut,
Dar amorul pe-a lui creacă
Înfloreşte făr’ să treacă !

Este el, — îl recunosc
Cu mirosul său de mosc
Ce condeiul îmi conduce
Până ce-mi va pune cruce !

Timpu-a mers. — Oh ! n-ar fi mers,
Să rămâie-n al meu vers
Numai ce ne las-o floare,
Umbra lui mirositoare !

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

Si les ans passent comme ils passèrent
Mon amour pour elle augmentera,
Puisque dans sa créature entière
Il y a un «comment» et un «quoi».

M’a-t-elle charmé avec la flamme
Quand on s’est vu au même moment?
Bien qu’elle ne soit qu’une femme
Elle est pourtant «je ne sais comment».

C’est pourquoi il m’est égal aussi
Si elle se tait ou parle bas;
Si sa voix n’est que pure harmonie
Son silence a un «je ne sais quoi».

Ainsi soumis aux mêmes douleurs
Je parcours un chemin bien constant…
Puisque dans son mystère charmeur
Il y’a un «quoi» et un «comment».