Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul
Tătâne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul,
Să ceară de soţie pe Salba. Dragul meu
Blând Volbură vorbeşte cunosc în tine eu
Pe omul bun şi vrednic! Ci-ţi dau trei lucruri ţie,
Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie
Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea!
Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va plăce
Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata!
La fată merge Fulger în turn; şi-i place fata,
Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos
Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos,
Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o peţeşte;
Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte,
Pre când zicea: Tot pasul, p-al casei noastre prag,
Să-ţi fie pas de aur! Tu-mi eşti atât de drag
Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place!
Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face
Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori
Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi
Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul,
Dar vino tu la mine, căci da-ţi-voi ţie sfatul,
Cum ai să faci acele trei lucruri! A-nturnat
La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat
Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea
A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul
Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul!
Aşa-nţeleg din oameni, că-n ţara lui Amurg
Sunt şepte fântânele şi toate şepte curg
La Negură-n palaturi; aceste fântânele
Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele
E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu.
De mult doresc din apa lui Negură să beu,
Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază
Trei taberi pânditoare şi rar voinic cutează
Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti,
Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti,
Găteşte-te şi-aleargă! Încalecă-ţi fugarul
Şi-mi fă dară pe voie! Blând Fulger ia paharul
Şi iese din palută; când nimeni n-a zărit,
Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Negură-l trimite.
Şi când aude fata, din lăzi întraurite
A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,
Şi dându-o lui Fulger i-a zis: Pentru feciori
Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă!
Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă
Pe nici un om trece pece graniţele lui:
Tu însă năfrămuţa pe inimă s-o pui
Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rânduri
Şi-atunci vei pute face tot ceea ce-ţi stă-n gânduri,
Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci.
Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci,
Trei ţări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul,
Şi-ajunge-n pace-n ţara lui Negură-mpăratul.
Iar când a fost aproape de curţi, încetinel
Pe sân a pus odorul şi-n patru colţuri el
Sărută năfrămuţa, şi-atunci simţi pe tâmple
Foc nobil: la fântână se duce şi, cum umple
Paharul său de apă, trei taberi îl pândea,
Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,
El fură şi se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă,
Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă,
Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat.
Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,
Căci toţi ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă
De Negură, de domnul din ţara lui Amurg.
Iar Volbură surâde; din genele lui curg
Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână
Şi-apoi l-a dus la Salba şi-a zis: Nădejde-ngână
Slăbita mea putere şi-s plin de fericiri,
Când Domnul logodeşte speranţele de miri!
Şi strânge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strânge,
Pre când de bucurie duios copila plânge
Şi-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiş.
Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi
Şi veseli, ca la nuntă; a fost o veselie,
Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie.
Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,
La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară
Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, un frâu de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea
Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,
A fost să văd vrodată cal galben fără splină
Din ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat
Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat
Sunt şeptezeci de stave de cai cu păr de aur;
Şi spun că-i păstoreşte pe câmpuri un bălaur,
Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,
Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc,
Atâta-s de sălbatici! şi nimeni nu-i în stare
Să-i prindă, nime-n lume, afar de-acela care
Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit
Şi-acum, având eu frâul, aşa m-am socotit,
Să-ţi pun la încercare crăiasca vrednicie.
Toiagul meu te-aşteaptă; te du, şi-al tău să fie!
Şi-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus
La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, şi-a spus
Că Volbură departe la Pajură-l trimite,
S-aducă cal de aur din stave-întraurite.
Şi când aude Salba, surâde graţios
Şi blând ea de pe deget inelul şi l-a scos
Şi-l dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul:
Aibi griji şi bagă seamă, că-i fermecat inelul,
Precum a fost năframa: din deget când îl scoţi
Şi cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toţi
Şi văi şi cai şi oameni te-ascultă; în trei rânduri
Poţi fermeca prin dânsul tot ceea ce-ţi stă-n gânduri!
Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc
Încalecă; se duce, ca flacără de foc,
Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul,
Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.
Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fieros,
Încât el să nu cadă de greu cutremur jos,
Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie,
Nebuni şi sâlhuietici săltau fugari o mie,
Toţi galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit;
Bălaurul pe gură zvârlea necontenit
Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare,
Grozav suna pământul sub clocot de-alergare
Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia
Bălaurul şi stava; tot câmpul înnegrea
De spaimă şi de temeri, dar Fulger simte pace:
Râzând inelul trage şi cruce cu el face
Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc
Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc,
Feciorul prinde frâul şi-un cal din stavă-nfrâuă;
Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,
Când bate la palatul lui Volbură-mpărat.
Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,
Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină
De spaimă şi primejdii.
Iar Volbură cu drag
S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag
I-l pune-n mâini şi zice: Toiagul de domnie
Ţi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie!
Au mers apoi în casă şi prânzul au întins;
Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins
Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, şi răsuna palatul
De cânt şi veselie. A patra zi-mpăratul
Chemă cu drag pe Fulger şi-a zis: Eu te-nţeleg
Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg,
Dar timp e pentru fapta de-a treia; şi se duce
La masă-i împăratul; din masa, ce străluce
D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia
Şi-l dă vorbind lui Fulger: Când Lia, doamna mea,
Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete
Şi-a zis că-n ţara Dalbă sunt treisprezece fete
Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port
În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort
Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie.
Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie,
S-aduc din ţara Dalbă mărgele şi s-ating
Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning
Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul
Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul
Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea
Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea
Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge.
La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge
Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu.
Oh, Doamne, de-aş fi tânăr, de mult aş fi mers eu!
Dar eşti voinic, tu, Fulger; eşti desigur feciorul
Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul
Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat
Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,
Căci fetele veni-vor şi-ndată-ţi vor deschide:
Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide
Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior,
Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor,
Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte!
Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte
Şi iese din palută. Când nimeni n-a zărit,
La Salba el se duce şi tot i-a povestit,
Cum Volbură departe la Cetină-l trimite
S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite
Vai, Doamne! strigă Salba şi dulce-n braţ a strâns
Pe Fulger astă-noapte visatu-te-am în plâns,
Iubitul meu! şi plânsul cu dor se tâlmăceşte!
Oh, ce să-ţi dau? Năframa nimic nu-ţi foloseşte,
Nimic acum inelul, tot farmecul nimic!
Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic
Şi poţi să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul,
Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul:
Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu!
Tu eşti frumos şi tânăr, acesta-i chinul meu;
Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara
Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,
Şi-un singur al lor zâmbet te poate fermeca!
Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da,
Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul şi năframa,
Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,
Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poţi face tu,
Din câte cere tata, dar asta numai nu!
Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,
Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine
Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca;
Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da
Prescuri şi sărindare, să cânte glas de clerici
Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici.
Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat
O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat
Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte,
Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte.
-
Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu.
Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,
Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face
Şi-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place.
Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.
Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a renturnat.
(23 septembrie 1886)