O stea pin ceruri o văd că trece
Şi eu un nume i-am pus din zbor,
Numele unei inime rece,
Fără fior.

Ea nevăzută acum se stinge,
Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit;
Numai un ochi singur umed o plânge
Căci o-a iubit.

Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume,
Numele unui suflet răcit,
Ce-acuma palid, uitat de lume,
A-mbătrânit?

Pentru că ochiul ce lăcrimează
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns.

Doamne, creatia a dat inapoi
Ca un cucui al universului.
Doamne, creatia ta s-a retras in sine
Cu tine cu tot si orbecaim in nestire.

Doamne, da un pumn in bezna,
Sa creasca, Doamne, la loc cucuiul.
Unicornul, cand ii crestea cornul,
Era numai durere si cunoastere.

Lumea sorbita de hau
Se pierde in circumvolutii prea destepte.
Doamne, da-ti Doamne un pumn drept in frunte
Si mugind ia-o de la-nceput.
Si mugind ia facerea de la-nceput.”

De mult se vorbea,
Se tot auzea
Că are să fie
Mare bătălie
Şi că-n Bucureşti,
Au de gând să vie
Oştile ruseşti,
Căci de-aici se poate
Laolaltă toate
Lesne să păşească
În ţara turcească.

Vreme a trecut,
Şi nu s-a văzut
Un muscal măcar;

Toţi îi aşteptau
Însă în zadar:
Ruşii nu soseau.
Trecu ce trecu
Şi cam începu
A se arăta
Pe ici pe colea,
Câte-un ofiţer
Singur şi stingher —
Când se pomeni
Lumea într-o zi
(Mai alaltăieri)
Că sosesc aci
Mii de ofiţeri:
Să calci unde vrei
Te-mpiedici de ei.
Tot muscali de soi
Gata de război,
Care toţi fireşte
Vorbesc muscăleşte,
Şi care au vestit
Cum că negreşit
Peste prea puţin
Toţi muscalii vin.

Vestea zboară iute,
În zece minute
S-a dat sfoară-n ţară,
Că va să sosească
La şosea afară
Oastea muscălească…
Şi iată-n sfârşit
Că a şi sosit!

La zi-ntâi de Mai
A pornit alai,
Gloată peste gloată
Merge lumea toată,
Claie pe grămadă,
Pe muscali să vadă.

Astăzi, ştiu că are
Tramvaiul cătare.
Dinjos de Teatru
Urcă şi coboară,
De par-că-i la moară,
Câte trei şi patru
Ba şi cinci vagoane
Pline de cocoane,
Umflate, gătite
Şi sulemenite.
Iar pe tramvai sus
Grămadă s-au pus
Sumă de monşeri
Amploiţi, becheri,
Tot galant gătiţi,
După cum îi ştiţi.

Mahalale-ntregi
— Zdraveni şi betegi —
Tineri şi bătrâni,
Calfe şi stăpâni
Cu-ai lor ucenici,
Cu toţi mari şi mici;
Slujnici, jupânese
Şi negustorese;
Apoi mărginaşii
Şi meseriaşii,
Târgoveţi mulţime
Şi mitocănime
— Toţi din Capitală,
Dau cu socoteală —
Cu-ale lor femei
Încet după ei,
Au pornit cu toţi
— Să-i numeri nu poţi —
Cu prăsila lor:
Toţi să vadă vor
Oştile ruseşti
Lângă Bucureşti.

Sub cer călduros
Merg încet pe jos,
De zăduf şi soare
Sunt plini de sudoare.
Cam pe la nămiez
Or s-ajungă, crez.
Toţi din mahalale
Duc în mâini basmale
Cu fel de mâncări,
Şi pe urma lor,
Urma tuturor,
Pe două cărări
Vine-un popă beat,
Frânt şi asudat
De mult ce-a umblat
Şi pe gât a dat…

Iar pe urma lui,
Un copil mucos
— Nu se ştie-al cui —
Tare obosit
De-ai lui rătăcit,
Plânge obidos,
Şi pe nas, pe bot,
E mânjit de tot.

Toţi cu toţii dară,
La şosea afară,
S-au dus să privească
Oastea muscălească.
Căţei şi purcei
Merseră şi ei,
După cum scris este
La orice poveste.

Numa-ntr-o chilie,
Singură, pustie,
O babă rămase,
Care de ani şase
Ologită sta
În chilia sa.
Numai ea rămasă
Singură acasă
Şi în mahala
Biata se văita
Şi se tânguia:
— „Oameni buni! (striga)
Mi-aduceţi şi mie
Pomană să fie!
Măcar un cazac…
Nu de altceva
Ci numai de leac!”

Intr-o zi de iarna rece
Merg pe strada friguros,
Chipuri vad, vre’o noua, zece,
Doara unu-i mai frumos.

E o fata oarecare,
Ce trecu pe langa mine,
Care-mi pare ca-i o floare,
Prin zapezi de urme pline.

Trece-o zi, trecu o luna,
Chipu-i bland inca-l zaresc,
Acum nu stiu de’o sa-mi spuna:
“Te urasc” sau “Te iubesc” !?

(10-Iunie-1998)

Nu sărutările perfide…
Dă-mi ochi-ţi sumbru labirint
În care patima deschide
Neantul viselor ce mint.

Dă-mi ochii tăi, adânci ca marea,
Peste-al lor haos să m-aplec,
Să sorb dintr-înşii nepăsarea
Şi amintirile să-nec.

A mea privire când străbate
Adâncul lor mă înfior;
Oh! câte suflete-necate
Nu rătăcesc în apa lor!

(Innominata)

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare

Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo, al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea…şi nu pot s-o pipăi. E aici…şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu; arde, diafană:
Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Ţi-am spus că am scris pentru tine
Versuri
Şi curiozitatea ta nu mai are astâmpăr…
M-ai luat lângă tine pe divanul,
– Pe care mai cad draperiile roşii de catifea –
Şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea,
Care totuşi
Nu te mai face să râzi.

Asculţi cu ochii,
Cu născiorul,
Şi cu urechile micuţe,
(Stă cuminte până şi mătasa rochii).

Eu povestesc ce-mi trece prin cap
Şi seriozitatea ta e fără margini.

Dar iată, când gândesc să scap,
Dintr-o umbră de surâs din ochii mei
Ai prins de veste că-ţi spun dinadins,
Alte prăpăstii
Şi te năpusteşti pe mine
Mânioasă, cu pumni mititei.

E-atâta frig în mine,-ncât îmi zic,
ca o livadă toamna, “Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întamplat?”

Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu
de ramuri frânte,frunze putrede şi spini,
sunt semne ca n-a fost la mijloc visul meu
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.

Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.

(1936)

Astăzi am văzut minune
Ceea ce îngerii îi spune
Astăzi toate s-au-mplinit
Câte s-au prorocit
Mărire

Despre Mesia Hristos
S-amplinit foarte frumos
Unde este-acum un om
Precum a fost Solomon
Mărire

Să-i cântăm aleluia
Din cântarea aceluia
Astăzi să-i cântăm şi noi
Din fluier şi din Cimpoi
Mărire

Din Achim şi din Maria
Să se-mplineacă taina,
Taina cea din veci ascunsă
Şi de îngeri neştiută
Mărire

Să trecem în Palestina
Că acolo a venit lumina
Să trecem la Viflaem
Noi minunea să vedem
Mărire

Mărire
Ţie în vecie
Domnul preamărit să fie
De-acum până-n vecie.