Să nu te sperii – mi-ai spus –
Zeul de culoarea frunzelor vechi
Apare la vama de apus,
Are
Plisc de pasăre cântătoare,
Gemete închise-n auz
Şi ochiul deschis ca de mort.
E însoţit de căprioare
Şi cerbi
Înaintând regeşte-n perechi
Cununate cu inele veştede de ierbi –
El te va duce până la vama de nord.

Acolo te-aşteaptă
Zeul bătrân –
Din orbita lui dreaptă
Norii se scurg,
Din orbita lui stângă
Se face amurg,
E chircit şi e spân,
Are gura nătângă,
Cloceşte ouă de şerpi la subţiori,
Pe umeri îi cresc pene de ciori,
La coate aripi de peşte,
El croncăne rar, răguşit –
Glasul lui te-nsoţeşte
Până la vama de răsărit.

De unde
Trebuie să te conducă un copil
Care se-ascunde.
E zeu, dar nu vrea să recunoască,
Se face când ciocârlie,
Când broască,
Îi atârnă bărbi de păpădie,
Aripi flutureşti,
Coarne de crengi,
Cocoaşe de melci.
Poţi să-l ghiceşti
Doar
După şirul amar
De cocori
Care-l urmează,
După firava rază
Încârceiată deasupra lui
De trei ori,
După tremurul frunzei de dud,
Mai pripit.
Lasă-te hăituit – mi-ai şoptit –
Până la vama de sud.

Dar nu te trezi – mi-ai strigat –
Acolo te-aşteaptă stăpâna
Întregului regat.
Îţi va trece peste ochi mâna,
Să nu-ţi fie frică,
Să crezi –
Ea este zâna
Cu glas ascuţit de păun,
Cu miros de căpşună,
Cu fustele din foi de mătrăgună,
Cu buzele verzi,
Cu părul de apă aiuritoare
Spre mare;
Păsările îi trec prin corp,
Peştii prin plete –
Nu te trezi! –
Şopârlele-şi leapădă pieile bete,
Soarele stă în palma ei orb
Şi nu face zi
Numai luna de fiere
Picură de sus
Peste noi…

Dacă ai putere
Să visezi că adormi – mi-ai mai spus –
Poţi să te întorci înapoi
Prin vama de-apus.

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

Grai tamâiat, cătuie de petale,
Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale.

Umblă singur pe munţi de sare,
Vânt bătrân cu miere-n spinare.

Serpi de răcoare verde-n pârâie,
Cărări de bucium lung te stretaie.

Granguri de aur boabele-ţi ciugul’,
Seşul ţi-l ară dorul cu plugul.

Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează srămoşii de aur.

De piscul tău, unde se-mbină
Pale de nori cu limbi de lumină,

Buzele-mi razăm fremătătoare,
Slavit pristol de piatră şi floare.

Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă şi să ne-auză –
Nu pleca!
Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,
Dă-mi degetele-ţi inelate –
Poeme-n pietre nestemate –
Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,
Dă-mi mâna toată,
Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.

Rămâi cu mine toată seara…
Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească
Orchestra valsul?…
Tu nu ştii
Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?

Deschide-ţi braţele –
Altarul în care mă-nchinam alt’dată –
Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,
Apleacă-ţi gura-nsângerată,
Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
Neclintite,
Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…

(1908)

O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare
Şi scutură-te-odată de lutul pământesc,
Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare
Mai sunt şi mai trăiesc?

Ce-ţi pasă dacă sufăr lovit de-o crudă soartă?…
Ce-ţi pasă de injurii la cari sunt supus?…
Ce-ţi pasă ca pe-o frunză răstriştea de mă poartă?
Tu eşti şi rămâi sus!

Cică într-o zi, demult,
De-aia-mi place să ascult
Timpul, când se-apucă el
Să înşire fel de fel
De-amintiri din vremuri duse,
Cică fu o iarnă aspră
Care, însă, nu aduse
Nici un fulg. Ba s-a jurat
Să n-aducă niciodat’.

Omul, unul oarecare,
Supărat nevoie mare,
Se trezi, la Dumnezeu,
Că se roagă;
Bun ateu!

Dumnezeu nu stă degeaba
Niciodată.
Îţi zic, treaba
Ţi-o rezolvă, dacă ştii
Cum să-i ceri. Iar, dacă nu,
Cumva, o rezolvi.

Tot tu!

Numai nu te apuca
Să promiţi că te-oi schimba
Dacă Cel Etern te-ajută!

Fiindcă în povestea mea
Iarna-i dreaptă şi urâtă,
Pe când omul e frumos
La chip,
Dar cam mincinos.

Iată, deci, cum, într-o noapte,
Omu\’-aude nişte şoapte
Lângă geam –

Un fulg de nea
Bătrânel se sprijinea
De pervaz.

Un fulg, întâiul,
După ce trecură ani
De fierbinţi promisiuni…

– Dau averea la sărmani.
Dau flămândului mâncare.
Ţoale groase cui nu are.

Iar, de mine, ce să zic,
Nu m-oi da pentru nimic,
Fiindcă, Doamne,
Sfânt devin!

Mai mult, nu!
Nici mai puţin!

Însă-ntoarce şi Tu-n lume
Iarna,
Că n-am chef de glume!

Fapt care se şi-ntâmplă.
Dumnezeu
Îl ascultă

Şi, ascuns sub un veşmânt
De zăpadă, pe pământ
Coborî, smerit, la cel
Ce privea, prin bătrânel,
Iarna strămutată-n zare.

– Iarnă e sau mi se pare?

Fulgul îi răspunse-ndată:

– Iarnă, şi-ncă minunată,
Ca atunci când te jucai
În nămeţi ori colindai
Pe la case de străini.

Dar, de ce, mă rog,…te-nchini?

– Fiindcă nu îmi vine-a crede.

Totuşi, dacă ochiul vede
Mintea, o să-şi dea ea seama
Cum să risipească teama
Că e, vai, o amăgire…

Fulgi de nea, în strai subţire
Se-nşirau pe verticală,
Ca nişte copii porniţi
Avântaţi, în zori, spre şcoală.

Alţi fulgi mari, în straie grele,
Lunecau printre surcele
Şi burlane îngheţate,
Până când omul a zis:

– Toate sunt adevărate!

Şi le merit – m-am rugat
Pentru asta!

– Minunat!
Ai aflat că, dacă ceri,
Nu trec multe primăveri
Şi ai iarnă.

Dar acu’
Să vedem ce-ai promis tu!

Draga mama te iubesc
Chiar daca tu nu ma crezi
Eu iti dau in dar o floare
Un simbol ca fiecare.

E floarea inimii mele
Ce in dar ti-o daruiesc
Sa-ti aduci aminte
Ca pe tine eu te iubesc.

Prietene crescut la oraş
fără milă, ca florile în fereastră,
prietene care încă niciodată n-ai vazut
câmp şi soare jucând subt peri înfloriţi,
vreau să te iau de mână,
vino să-ţi arăt brazdele veacului.

Pe dealuri, unde te-ntorci,
cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos,
sunt pluguri, pluguri, nenumarate pluguri:
mari păseri negre
ce-au coborât din cer pe pământ.
Ca să nu le sperii –
trebuie să te apropii de ele cântând.

Vino-încet.

(1922)

\”Astăzi vom pleca
pe mare\”,
zise, plin de importanţă,
un băiat, întors, se pare,
cu-o idee,
din vacanţă.

\”Cool\”,
răspunseră copiii,
noi la cârmă, tu
la punte,
\”Da’ de unde\”, găsi piciul
un moment să
se încrunte.

\”Cine are o idee
ăla este căpitan,
acum gata, îmbarcarea\”,
vom pleca
pentru un an.

Şi sărită toţi în apă,
renunţând la dezbrăcatul
ce lua timp, un puşti rămase,
fără loc :
\”El e…piratul\”.

\”Ha, ha, ha, e bună
gluma,
doar de burtă nu mă ţin,
dacă vrei să ştii, amice,
eu sunt un…
puşcaş marin.\”

Şi, ţintind un punct,
isteţul,
iute, cât să nu se vadă,
pe sub mândrul
căpitan,
scoase dopul de la cadă…