De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci
Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,
În bolţile sub frunte lumină ochii mari
Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă
În negru, gură-dulce, frumos o să-ţi mai şadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând.
Când îmbli, a ta haină de tine se lipeşte,
Ci gingaş-mlădioasă tu râzi copilăreşte.
De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat…
Ciudat… Stau melancolic, greoi ca şi un trunchi,
Când veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred
Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci…
Ş-apoi… Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deşert…
Şi încheierea vieţii-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Şi am visat odată să fiu poet… Un vis
Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i.
Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.
Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri.
Frumseţa ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante.
O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i…?
Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O, râzi de mine… Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie…
Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui
Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Şi ea să-mi spuie rece: ,,Monsieur, ce ai mai scris?”
La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma.
Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,
Căci zâmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pământ.
Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi:
Ici-colo câte-un geniu şi preste tot gunoi.
Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat- Shakespeare.
Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;
Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc
Şi eu, fire hibridă copil făr- de noroc!
Făr- de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?
Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic de amor?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,
Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pân-în mormânt?
Sunt vrednic eu a cere sunt demn să am mai mult?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alţii un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit şirag
Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag…
Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decât poveşti pe care Homer şi alţi autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:
Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma
Şi tineri numa-n sânuri vedem, frumseţea vie,
Dar gândul nostru-n ceaţă n-o pune pe hârtie…
Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii
Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meşteşuguri din minte-ne un pir
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeaşi lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod…
Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?
O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri…
Căci plumbu-n veci nu-i aur… şi-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul…
În loc să mânui plugul, sau teasla şi ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minţii mele… şi vremea este vama
Unde a mea viaţă şi-a arăta arama.
,,Să reproduci frumosul în forme” ne înveţi:
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ…
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital… Acolo cârpească cu minuni
Păreţii de chilie şi spună la minciuni…
Da! ticălos e omul născut în alte vremi…
Sincer, îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:
Blăstămurile însăşi poet te-arată iarăşi,
Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă
Şi-ntre-ofiţerul cu spada subsuoară
Alegere nu este, alegerea-i uşoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este…
Acesta da… Simţire tu ai şi este dreaptă.
Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă
Un corp frumos şi neted te face să iubeşti,
În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti.
Doar nu eşti tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adâncime
În strofe o disface şi o aşază-n rime…
Soldatul spune glume uşoare tu petreci…
Pe când poetul gingaş, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine şi-i ridică.
El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică,
Privindu-te cu jale, oftează un năuc…
Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-apoi mă duc
Şi ani întregi putea-voi tot astfel ca să şez
Şi-n inima copilei defel nu-naintez.
Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă.
Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?
Ce-i zic dumnezeire, şi înger, stea şi zeie,
Când ea este femeie, şi vrea a fi femeie?
Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:
,,Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,
Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!”
Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăş:
S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,
Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie
Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted
Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet,
Ş-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,
Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate…
Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,
În care poezie şi visuri sunt un fleac:
Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba:
Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba.
Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sânge:
Nevoia este gheaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.
…………………………………………………
Visând astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc…
De-un ceas tu caşti în faţa-mi acum-nsă doreşti,
Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în versuri franţuzeşti.
Idee! Şi de braţu-mi atârni dulcele-ţi braţ.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ,
Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc:
Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!