Ce-mi spui de poezie, d-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de chimere şi de puterea lor?
Credinţele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte dispreţul tuturor.
Ascultă-mă şi crede: de vei simţi vrodată
Că pieptul tău nutreşte scânteia cea sacrată,
Să ştii că mizerabil vei trece pe pământ;
În timpurile noastre, decât să cânţi, mai bine
De pietre sparge-ţi lira ş-apoi sufocă-n tine
Fugoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avânt.
De-acum, stăi noaptea singur, citeşte, studiază,
Şi de veghiare palid, mereu, mereu veghează,
Plecat pe cărţi bătrâne consumă-ţi anii toţi,
Sacrifică-ţi vederea, cătând fără-ncetare
Ca să găseşti ideea funestă pentru care
S-alerge-n valuri sute de mii de sacerdoţi;
Obiectul ei să fie, desigur, omenirea,
Iar scopul, abrutirea, mizeria, tâmpirea!
— Acolo sacerdoţii cu toţi vor aţinti. —
Ideea ta pământul în lung şi-n lat să-ncingă,
Prin vorbă sau prin spadă, cu-ncetul ea s-atingă
Şi polul miazănoapte şi polul miazăzi.
Sau, nu! Munceşte-ţi mintea, gândeşte-te, combină,
Inventă-o monstruoasă, teribilă machină,
Concepere fatală, ce, demn-a se chema
Flagelul omenirei, pornind într-o clipire,
Ca fulgerul, turbată şi numai c-o lovire
Armate formidabili să poată sfărâma.
Atunci tiranii lumei, văzând a ta lucrare,
Vor alerga cu toţii să-ţi dea, prin admirare,
Averi, măriri şi nume, s-ajungi nemuritor:
Iar bietele popoare, nenumărabili brute,
Tâmpite d-o nedemnă şi lungă servitute,
Te vor mări, fii sigur, ca şi tiranii lor.
Adesea mă concentru şi cuget cum, odată,
În Grecia, mulţimea, de cântu-ţi fărmecată,
Tăcută, strânsă-n juru-ţi, Omere, te-asculta
Aşa, bătrân rapsode!… Şi te numea Poetul,
Căci între toţi mortaliitu posedai secretul
Cum se-nstrunează lira, cum trebui a cânta.
Erai bătrân, dar mândru; pe fruntea ta senină
Lucea-n splendoarea toată scânteia cea divină
Ce zeii, spre-a lor fală, voiseră să-ţi dea.
Umblai după-ntâmplare, şi numai a ta muză
Şi cultul ce-ţi dau grecii le-aveai drept călăuză:
Orb, tu nu vedeai lumea, dar lumea te vedea.
Rapsode, vino şi-astăzi, şi, de mai poţi, te-nspiră,
Te-ncearcă să mai farmeci mulţimea cu-a ta liră
Şi cu scânteia sacră ce-aveai pe fruntea ta
Dac-ai trăi, desigur, ţi-ai renega şi muza,
Şi geniul, şi lira, şi mută ţi-ar fi buza;
Mânia lui Achile mă jur de-ai mai cânta.
Căci de cumva, bătrâne, nevrând să ştii de lume,
Cântând, ai vrea şi-acuma să sapi frumosu-ţi nume
Pe-a timpilor eternă columnă de granit,
Amar ţi-ar fi plătită sublima nebunie:
Mulţimea, fără milă, ţi-ar zice-n ironie
Şi fără să te-asculte: “Sărmanul e smintit!”
Şi chiar daca p-alocuri, prin lungă căutare,
S-ar mai găsi fiinţe ce sacra ta cântare
Ar mai putea-nţelege şi-ar mai putea simţi,
Invidia nedemnă, barbară şi perfidă,
Ori ignoranţa crudă, profană şi stupidă
— Virtuţile moderne – pe loc te-ar amuţi.
Ce-mi spui de poezie, de-acea chimeră tristă,
Când lumea d-astăzi, rece şi materialistă,
Îşi râde de chimere şi de puterea lor?
Credinţele d-acuma condamnă poezia
Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia
Ce merită să poarte dispreţul tutulor.
(Amicului C.D.)
Adă maică cea cheiţă
Hoi, da lerui, Doamne, lerui şi cu
Să deschid eu cea lădiţă
Să iau poale şi cătrinţă
Şi ia din două iţă,
Cioarecii din pânză albă,
Caiera şi salba dalbă
Şi sa-mi iau şi cuşmă mare
Să mă-mpodobesc cu iale.
Din poveste în poveste,
Nu pot crede, m-am oprit…
Să ascult un ciripit.
Limba asta păsăreacă
N-o-nţeleg la fel de bine
Ca pe cea copilărească,
Dar ceva tot pricepui:
E o nuntă-a Nu Ştiu Cui…
Nuntă mare…de făcură
Păsările aşa sfat.
Dintre ele, hotărâră
Să trimită la-ncântat
Musafirii,
Trei penate.
Nu ştiu cât de talentate,
Dar mai bine îmbrăcate
Decât altele, se pare…
Unde eşti, privighetoare?
Mierla–n rochia cea neagră
Cu-al ei ruj portocaliu,
Un sticlete fistichiu
Şi-un canar foarte frumos,
Galben de sus până jos,
Conduşi de un rândunel,
Tare dichisit şi el,
Au suit şi au cântat…
Până când i-a cam lăsat
Vocea.
Toţi au răguşit…
Unde eşti, privighetoare,
Tu, cu glasul tău vrăjit?
Tatăl fetei, îmbufnat,
Nu ştiu pe cin’ să cheme.
– Împărate, nu te teme,
Se-auzi o voce slabă,
Parc-am presimţit ceva
Şi-am venit la tine-n grabă…
– De cântat, nu ştiu cum cânţi,
Bănuiesc că foarte prost,
Însă m-ai făcut să râd,
Urâţico. N-are rost
Să te mai arăţi pe-aici…
Nici nu ştiu cin’ te-a lăsat
Să îmi intri în palat.
– Tată, eu aş vrea s-o-ascult,
Zise tânăra mireasă,
Cât vrei să te rog de mult?
Şi apoi e nunta mea,
Vreau să cânte-acum şi ea.
Ce să vă mai spun, copii,
Mica pasăre-i vrăji
Pe toţi, de la mic la mare…
Cât am stat aşa-n picioare
S-o ascult, nu ştiu…
În fine,
Cântă ea, privighetoarea,
De acum, şi fără mine…
după o poveste populară bulgară
La o margine de drum,
Înflori un trandafir…
Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mă mir.
Nu-i o-ntâmplare
C-apăru aşa, deodată,
Pură şi înmiresmată,
Lângă un ciulin semeţ…
Omul, cum e el isteţ
Şi vrea să îi aparţină
Tot ce este mai frumos
Din creaţia divină,
Se porni pe stricăciune.
Cât să ţină o minune?
Cât tulpina-i ca mărgeanul
Să urce la cer – tot anul?
Iară frunza ca smaraldul,
Cât să dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viaţă?
Hai, că-i mult, prea se răsfaţă
Dumnezeu, lăsând natura,
Laude, cu toată gura,
Să-I aducă.
Nu se poate
Ca atâtea-napripate
Să străbată pieziş cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ăsteia grozave.
Lucrurile sunt prea grave.
Fluturii cad adormiţi,
Altele, dacă nu ştiţi,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchină-acestei flori
Care a făcut furori.
Iată cine-i trandafirul
Ieşit din anonimat
Într-o zi, fără-a-şi dori
Nimic din ce i s-a dat.
Bucurându-se de toate,
Dar şi trist, că-i sunt furate
Pe măsură ce primeşte
Seva vieţii şi-nfloreşte.
– Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticleţul,
Ce te miri că nătăfleţul
De ghimpat stă drept şi are
Încă un tulei de floare?
– Oare aş putea şi eu
Să îl rog pe Dumnezeu
Să îmi dea, ca lui Ciulin,
Măcar colo, ici, un spin?
– Sigur, sigur, îndrăzneşte,
Ştii că Domnul te iubeşte
Şi, în plus, nu-I ceri decât
Să te facă mai…urât.
Câte picături de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteţi vedea.
Nu mai este cum era.
Din contră,-i şi mai frumos.
Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roşu,
Plin de flori, ci şi puternic.
O problemă ar mai fi.
Ridicată de ciulin.
Cică nu mai vrea să-i fie
Trandafirului vecin.
(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)
| Minunat, e chiar minunat să faci alpinism. Ce linişte, aer, verdeaţă, parcă nici nu-i haleza aia, parcă tragi în piept carbaxim, algocalmin… relaxare totală. Toate nimicurile, toate frământările, le uiţi. Flori, iarbă, copaci… E, tare-i bine să fi pom, da! Stai undeva pe margine, nu-ţi pasă de nimic, iese frunza, iese poama, iese… Deşi ai riscuri şi ca pom, ai, ai! Mai vine unu’, mai te sapă. Mă rog, te sapă şi dacă nu eşti pom. Dar ce-mi veni mie cu pomii ăştia? |
| Am o duminică întreagă în faţa mea, de-abia mâine e luni, iară-l văd pe Gîrneaţă, iar şedinţă! Iar ia cuvântul Gîrneaţă să ne explice el cum trebuie economisit fiecare minut. Şi la la la, şi li li li! Şi pe urmă zice Gîrneaţă. Acum când ne-am făcut că muncim hai să mergem să luom şi chenzina, vine şeful, vede Gîrneaţă, să trăiţi tovaraşul şef… Ce-mi veni mie cu Gîrneaţă? Păi cum să nu-mi vie, cum să nu-mi vie?! Luni şedinţă, marţi şedinţă, iar Gîrneaţă, iar şedinţă! |
| Când faci alpinism, urci, urci şi laşi la poale toate necazurile, toate nemulţumirile. Ce, parcă nu ştiu eu cine-l ţine pe Gîrneaţă? Ştiu! Dar nu spun! Nu spun! Păi ce, parcă nu m-a chemat odată tovarăşul şef la un schimb liber de păreri despre Gîrneaţă? M-a chemat. După ce-am schimbat o părere două era să mă schimbe cu post cu tot. Că sângele apă nu se face… Dar ce m-amestec eu? |
| Aici e linişte, aer, apă, verdeaţă, izvoare, apă… apă, şi gâl-gâl-gâl cu Ionescu, şi gâl-gâl-gâl cu Popescu, şi gâl-gâl-gâl avansare, gâl-gâl-gâl Forduleţ, gâl-gâl-gâl, gâl-gâl-gâl! Păi de unde atâta gâl-gâl-gâl?! |
| Şi la schimburile de experienţă cu experţii străini. Odată am rămas eu, şi a plecat el. Pe urmă a plecat el, şi am rămas eu. Pe urmă a plecat el, şi a rămas el. Dar ce mă interesează pe mine? |
| Aici e linişte, aer, apă, păsărelele ciripesc… e minunat. Sunt la peste 1800 de metrii peste nivelul mării. Şi mă rog ce mare nivel are Gîrneaţă ăsta? N-are! N-are şi uita că urcă! Urcă!! A ştiut pe ce potecă s-apuce. A ştiut pe ce potecă s-apuce ca s-ajungă într-o poieniţă cu salarizare maximă. Şi dacă vede c-o încurcă işi face autocritica, îşi ia angajamentul şi se descurcă… se descurcă! Treaba lor, ce mă bag eu? Ce tot… |
| Eu am venit aici să mă odihnesc, să admir natura, crestele înzăpezite ale munţilor. Dar şi când o da o avalanşă de seizări îl dă deadura până la poalele schemi, pân’ la poalele schemi! Ce mă bag eu? Ce tot… Nu ştiu, să-mi fac nervi? |
| Aici e linişte, aer, verdeaţă, absolut totul te înbie la muzică. Îţi vine să fluieri… o melodie. Una din cele care a luat menţiune la Mamaia şi pe care aş fluiera-o din toată inima. Alpinismul este un sport făcut pentru tăcere, eu singur şi muntele. Ce sport o mai fi şi ăsta? N-ai cu cine schimba o vorbă, urci… urci… urci, singur, în neştire, când ajungi sus trebuie să te dai jos, că se-ntunecă, te mănâncă lupul… |
| Ei! Uite lupul! Opa! Şi dacă mă mănâncă? E, lasă, decât Gîrneaţă. Hai, ia-mă lupuşor, ia-mă! Las’ că ştie el domnul lup pe cine trebuie să mănânce. Aiurea, s-a dus! Ce, de mine îi arde lui acuma? Stai lupuşor, stai! Stai să-ţi spun ceva. Dacă ai mânca tu pe cine ştiu eu… |
|
|
||||
| CU: | Toma Caragiu | |||
| TEXT: | Dan Mihăescu, Grigore Pop | |||
Urlă Petre prins de trude
Şi răpus de munci.
Tată-său din coast-aude,
Stă mirat şi pari înşiră;
Iar ascultă, iar se miră,
Pleac-apoi pe lunci.
Ce ţi-e, Petre, cu strigarea?
Dat-au lupii-n oi?
Isprăvit-ai, poate, sarea?
Ai vătui de şarpe supte,
Ori opincile-ţi sunt rupte
Şi ţi-e dor de noi?
Adormii prin vale, tată,
Sub un tei bătrân.
Vântul s-a stârnit deodată
Şi-a tot nins pe mine floarea,
Până m-a-ngropat ninsoarea
Şi mi-a-ntrat un şarpe-n sân.
Şi mă strânge, biet de mine,
Parcă-i lanţ de fier
Învăleşte-ţi, tată, bine
Cârpe groase până-n coate,
Pleacă-te-n genunchi şi-l scoate
Tat-al meu, că pier.
Am să-l scot eu, nu te teme,
Capul să i-l crăp
Dar acum n-am, Petre, vreme.
Fânu-i ud pe coasta luncii,
Rag de sete-n brazdă juncii,
Cată să-i adăp.
Urlă Petre prins de trude,
Urlă-n chip păgân.
Maică-sa din cas-aude,
Fir şi fus şi ghem aruncă
Şi-şi găseşte fiu-n luncă
Şarpe-având în sân.
Învăleşte-ţi în năframă
Mâna până-n cot
Că să nu te muşte, mamă!
Tu n-ai boi să duci la apă,
Fă-mi un bine şi mă scapă,
Că m-a rupt detot.
Petre-al meu, tu muşti ţărână,
Vezi, că tot visam
Cum să prind eu şerpi cu mâna?
Fără mână nu mi-e bine,
Dar mi-e lesne fără tine,
Că băieţi mai am!
Urlă Petre prins de trude,
Url-acum murind.
Fata din grădină-aude
Cu cosiţa despletită
Şi cu inima sărită
Pleacă hohotind.
Şi de plânset mult se-neacă
Alergând grăbit
Şi soseşte şi se pleacă,
Şi sumeasă până-n coate,
Ea din sân mirată-i scoate
Brâu întraurit.
Petrea râde, fata plânge;
Dar sărind de jos,
Vesel Petrea-n braţe-o strânge:
Poartă-l sănătoasă, dragă,
Ca să-mi ştie lumea-ntreagă
Pe-omul credincios!
Am poposit pe o frunză. Şi o picătură de rouă mi se aşeză pe un gând. De fapt, singurul meu gând disponibil în momentul respectiv. Gândul a încercat să se încline, dar picătura nu renunţa sub nici o formă şi se ţinea bine de marginea gândului meu. Am făcut tot posibilul să scap de picătura de rouă. Am încercat să schimb gândul, să îl îndepărtez, dar picătura venea şi ea după gând. Se ţinea strâns de el. Gândul a vrut să se ascundă sub frunza pe care stăteam eu. Picătura după el. Un du-te-vino a început între picătura de rouă şi gândul meu. Am făcut tot posibilul să nu ma mai gândesc ca sa dispară picătura de rouă. Ea, nu şi nu. Tot pe gândul meu era. Şi nu numai gândul meu, dar şi eu o simţeam rece şi era atât de sclipitoare, încât devenea la un moment dat chiar enervantă. Eu vroiam sa mă odihnesc şi să-mi răcoresc gândurile – gândul în cazul de faţă, dar nici chiar aşa! Ce picătură de rouă obraznică!! Ştiam că, până la urmă, dacă e soare, se evaporă. Dar ţi-ai găsit! Picătura aceasta chiar nu dispărea. M-a stresat la culme. Am început să o suflu uşurel de pe gândul meu. Nimic. Nimic. Nimic. Mi-am luat avânt şi am ajuns pe o petală. Cu gând cu tot. Şi cu picătura de rouă. Nu ştiam ce să mai fac, nu mai îmi venea nici o idee în minte din cauza picăturii de rouă. O văzuseră de la distanţă şi se ţineau deoparte, neîndrăznind să se apropie.
În cele din urmă, a venit să îmi ţină companie o albină. Bâzâia ea de zor şi de la bâzâiala ei, vibra picătura mea de rouă. A mea, da, că deja o consideram ca făcând parte integrantă din gândul meu, implicit şi din persoana mea. Până la urmă, m-am simţit ciudat. Îmi lipsea ceva… M-am uitat la gândul meu şi era liber!!! Nu-mi venea să cred! Nu mai era picătura de rouă pe el. Scăpase!! Era un gând liber. Probabil albina mi-a preluat cu succes picătura mea de rouă. Când m-am uitat mai bine către ea – fiindcă nu îşi luase încă zborul… picătura de rouă se mutase pe gândul ei!!! Incredibil! Se pare că era o picătură de rouă mare amatoare de gânduri. Şi culmea! Acum picătura de rouă stătea lipită în miere!! De fapt, care albină se poate gândi şi la altceva decât la miere? Ce ghinion pe picătura de rouă… Cu o scuturare bruscă a petalei pe care eu stăteam atât de comod, – mai-mai să mă dea jos-, albina şi-a luat zborul. Cu picătura mea de rouă cu tot. Şi dusă a fost!
Am visat cum astă-noapte
Eu mâncam cireşe coapte!
Şi când s-a făcut lumină,
Bunul, iute, din grădină,
Mi-a adus un coş întreg!
Voiam eu să le culeg!
Pe furiş deci m-am urcat
În cireşul încărcat.
Şi gustând din rodul care
Stătea-mbujorat la soare,
Cea mai dulce aventură
S-a sfârşit la mine-n gură!
S-a-ntâmplat să n-am habar
Ce e un cireş amar!
„Tu, Şmul, eşti leneş, zice Ştrul,
Tu nu vrei să lucrezi destul,
Şi d-aia nu câştigi nimică!
Tu de vr-un an tot migăleşti
O iconiţă mititică:
O tot suceşti şi-o învârteşti
Şi văd că n-o mai isprăveşti…
Eu într-o var-am isprăvit
O mânăstire şi un schit.
Cu învelit şi cu vopsit
Iar Şmul răspunde trist: „Hei! Ştiu…
Dar… tu — tu eşti tinichigiu,
Şi eu — eu sunt giuvaergiu”…
Morală
Una-i Ştrul
Şi alta Şmul.
(Convorbiri Critice, nr 18, an I, 15 Sept. 1907)
« Pagina anterioară