Precum o sentinelă, pe dealul depărtat
Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt
Se-ntinde împrejuru-i, pustiu şi învechit,
De iedera bătrână, de muşchi acoperit.
Acolo au odihna, locaş adânc, tăcut,
Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.
Un cap îi prezidează şi dacă s-o-ntâmpla,
Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,
P-a Dâmboviţei vale oştiri de s-or ivi,
Ai luptelor cumplite părtaşi ei vor mai fi.
Eu în copilărie iubeam să mă opresc
Pe dealul mănăstirii, şi-n vale se privesc
Măreţul turn, trist martor l-al nostru trist apus,
Ş-a cărui origină în veacuri s-a răpus
Turnul din care-odată bărbaţii renumiţi
Vedeau române taberi pe câmpi nemărginiţi
În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atâţi nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.
Dar pentru ce oraşul atât de strălucit
Acum între oraşe e cel mai umilit?
Ce voie preaînaltă, ce lege porunci
Căderea deopotrivă cu înălţare-a fi?
E o fatală soartă? sau pe acest pământ
Lăsă urmele sale blestemul unui sfânt
Dacă însă o ţară, un neam ar fi dator,
Când au greşit despoţii, nelegiuirea lor
A o plăti, atuncea oraşul osândit
Şi numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălţat la cer;
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sângele după pietre încă nu l-au spălat.
Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;
O iubesc, căci e tristă şi căci a suferit:
Şi precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Aşa în a mea râvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, ţărâna lor slăvesc.
Încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam.
Când la apusul zilei scheletul lor priveam.
“P-aici, ziceau bătrânii, o boltă arătând,
Intră tânăra doamnă, frumoasă şi fugind
De cetele tartare, când ele-acest palat,
Lipsind oştirea noastră, în treacăt au prădat.
Peştera, ce se-ntinde departe sub pământ,
Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut
Îşi are răsuflarea: în sânul ei găseşti
Averi nenumărate, comorile domneşti;
În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc
De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;
Şi când vrun om aproape a merge-a cutezat,
El la lumina zilei nu s-a mai arătat.”
Astfel ziceau, şi vremea un pas a mai făcut,
Şi chiar acele iesme azilul ş-au pierdut!
Tot e tăcut şi jalnic: însă aşa cum eşti
Singură porţi povara măririi româneşti,
Târgovişte căzută! poetul întristat
Colore variate în sânu-ţi a aflat,
Războinicul modeluri; şi, dac-am asculta
Ceea ce în favoru-ţi reclamă slava ta,
A vitejilor umbră d-am şti să o cinstim,
Vrednici de libertate noi am putea să fim.
Am afla de la dânşii ce jertfe trebuiesc,
Prin câtă energie naţii se mântuiesc.
A! facă provedinţa ca-naltul sentiment,
Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemuririi loc,
Să fie nouă cârmă, coloana cea de foc,
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirii ducea pe Istrail!
(Dedicată măriei sale, prinţului nostru)