Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles
La vaste mer chanter sa chanson aux ètoiles?
Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix.
Sublime créateur de l’infini — son monde —
Dieu prête à l’océan cette basse-profonde
Et l’océan chante ses lois.
Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure,
Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature
Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir,
Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges,
Bénissez-le sans cesse et chantez ses louanges.
Au clair de lune, amis, bonsoir!

Iulia Hasdeu, Au bord de la mer

Aş vrea să smulg din mine un cântec, numai unul,
Un singur de pe urmă: copil întârziat
Ce nu se naşte încă, dar, totuşi, plin de viaţă,
Duioasa mumă-l simte sub inimă zvâcnind.

Un cântec, numai unul, acum la cărunteţe,
Ca Făt-Frumos din basmul cu “fost-au fost un moş”.
E gârbovit bătrânul, dar fiul cât un munte
Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am născut.

Un cântec, numai unul… Când soarele-asfinţeşte
P-un alt tărâm să treacă, eternul călător
Pământului îi toarnă lumini mai arzătoare
Şi pleacă, iar odihna s-aşterne pe pământ.

Un cântec, numai unul! Dar rima cea cochetă
Aleargă după tineri, şi eu s-o prind nu pot;
Iar când, răutăcioasa, s-apropie de mine,
Gândirea mi-o ciopleşte ieşind ceva mai mic.

A, rimă răsfăţată! Crezi tu că far’ de tine
Bătrânul nu-i în stare să-şi taie din granit
Un cântec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri,
Păretele ciclopic durat făr’ de ciment?

O rimă, ce-i aceea? E haina de paradă
C-un cârd de decoraţii smălţat şi poleit,
Sub care toţi d-a rândul îţi par că-s dopotrivă,
Ş-adesea chiar piticul se leagănă măreţ.

Nu-i poezie rima. Homer şi-Anacreonte,
Virgiliu şi Horaţiu n-au stat a făuri
Pe “Tisa — plânsu-mi-s-a…”, sonoare chiţibuşuri
Pe-o cârtiţă menite s-o schimbe-n elefant.

Artistic e terţetul poemelor danteşti,
Nu-i însă pentru Dante. Gigant cu zurgălăi!
Divina-i Comedie ar fi şi mai divină
De i-ar lipsi aceste broboade pământeşti.

Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn,
Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc
Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina,
Shakespeare, când cată rimă, vai! nu mai e Shakespeare.

Tu fugi de mine? Fie! îţi mulţumesc. Odată
Fugit-ai şi de Milton cel orb şi prigonit,
Ş-atunci, din neputinţă croindu-şi o putere,
A scris el fără rimă sublimul Paradis.

Da, tu-mi plăceai şi mie în vremile trecute.
Când te-acăţam la versuri, cum fetele din sat
Acaţă la cosiţe câte-un boboc de floare,
Măcar că fără benghiuri frumosu-i mai frumos.

Drăguţă-i garofiţa cu frageda-i catrinţă
Din roşu şi din galben, bucăţi de catifea;
Drăguţ e fluturaşul, garoafă zburătoare,
Catifelat şi dânsul, şi dânsul efemer;

Dar nu-i garoafă bradul, nici acvila nu-i flutur
Lor nu le trebui roşu şi galben şi pestriţ:
Prin singura-i mărime, se-nalţă cel ce-i mare;
Cel mic se-nzorzonează, căci e pipernicit…

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Aş vrea să smulg din mine… Dar unde-i? Nu-l brodesc;
Acum îl simţ aice, şi-l simţ deja departe,
Şi-l simţ că-i pretutindeni, şi simţ că-l simţ mereu.

Eu nasc o cugetare, şi dânsa-şi ia avântul,
Nemic n-o mai opreşte în spaţiu sau în timp;
A mea-i şi parcă-i alta, căci este fără margini;
A mea-i, şi-i infinită, plutind-în univers,

E infinit în mine, nu omul cel de carne,
Nu hârca-i infinită, ci cugetarea mea:
Artistul făr-astâmpăr ce nentrerupt îmi joacă
Pe clapele din creier, cântând ca p-un clavir.

Şi clapele tocite se prennoiesc, se schimbă;
La locu-i nu rămâne nici una dup-un an;
Dar eu sunt tot acelaşi prin tot ce cugetasem,
Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi.

Clavirul, când se strică, eu mă silesc a-l drege
Că m-am deprins cu dânsul, mi-e drag, m-am nărăvit
Când nu se mai acoardă, îl spulber cu mânie,
Sau fără supărare îl părăsesc şi plec.

Şi pleacă cugetarea-mi să-şi cate alte clape
P-un alt clavir…
Poete! păşeşte mai încet!
Nu dezvăli deodată altarul nemuririi:
Lumina-i ameţeşte pe cei nedumeriţi.

În mine-i infinitul!… Dar eu şi hotentotul
Un Cezar, un Platone, un Kant şi-un eschimos
Suntem aceeaşi viţă: la cel mai crud sălbatec
S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

Când ţes aceste strofe, eu simt că-i lângă mine
Un scapăr, o scânteie cu chipul lui Darwin,
Ş-adie peste capu-mi, şoptindu-i: “omu-i muscă!
Ce-i musca? ce-i o iarbă? şi ce-i un bolovan?…”

Şi-a dispărut; iar glasu-i, mai răsunând în juru-mi,
Cuvinte răsturnate mi-aduce: “musca-i om!
Din cremene-i o plantă, din plantă-i animalul,
Din om un înger naşte, din înger un Isus…!”

Şi cufundat în gânduri, privind cu zăpăcire
O peatră la picioru-mi rostogolită jos,
Eu o luai în palmă ş-o netezii cu milă,
Zicându-i: chiar în tine-i un punct din infinit!

Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are,
Nemic mai fără formă şi mai nepipăit;
Dar pune-l în mişcare, şi linia se-ntinde,
Şi linia-ţi dă totul: deci, totul e-ntr-un punct.

Natura, firmamente, sistemele solare,
Cu toate câte-n ele şi printre ele sunt,
Cu-ncetul se dezvoltă din puncturi ce se mişcă,
Din puncturi ce se mişcă plecând din Dumnezeu.

Din Dumnezeu plecate, şi ele-s infinite:
Un punct nu se măsoară, fiind neţărmurit;
Din Forţa cea mai forţă plecând, şi ele-s forţe:
Un punct zideşte sfera, căci este centrul ei.

Nu-l înţelege mintea, nu poate să-l cuprinză,
Atât de mare este şi-i pare-atât de mic:
Minunea fără care în veci nu s-ar pricepe
Tot ce se-ntemeiază pe-acest nepriceput!

Aşa-n orice ştiinţă izvoru-i poezia.
Chimistul şi-astronomul încalecă pe sfinx,
Împinşi prin miriade de micuri infinite
Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu.

Şi ceea ce născuse p-acele miriade,
Şi ceea ce le-nnoadă cu Unul infinit,
Şi ceea ce le-atrage unite laolaltă,
Cea mai supremă lege e legea d-a iubi!…

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, l-am azvârlit în cer;
Din cer mi-l crâmpoteşte în creier cugetarea,
Dar nu-i întreg: sfârşitul rămase-n cer pribeag.

Şi cugetarea-mi plânge, tânjind de umilinţă:
“Pân’ la final — îmi zice — nu-i chip să mă rădic;
Extazul singur numai atât de sus se-nalţă;
Extazul, care leagă pe-un om cu Dumnezeu!”

Extazul…. ce-i extazul? O clipă seculară,
În care vezi atâtea trăite şi trăind,
Încât un veac îţi pare, nu vrei să crezi, şi totuşi
Ştiinţa-i nevoită să murmure: aşa-i!

Când omul cade-n apă şi-i gata să se-nece—
Trecând în panoramă pe denaintea sa
Întreaga-i viaţă, viaţa-i întreagă d-amăruntul
O simte-n clipa ceea, o clipă, nu mai mult.

Când p-un bolnav l-adoarme un doftor ca să-l taie,
Îi ciopârţeşte trupul, doar sufletu-n extaz
Nu ştie de durere, petrece, cântă, joacă,
Trăieşte luni o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul n-are-a face cu clapele din creier,
Deşi-n clavir răsună, spunându-i ce-a simţit:
O povestire lungă, cuvinte şi cuvinte,
Măcar c-a fost o clipă, o clipă, nu mai mult.

Extazul mă răpeşte. Aud Divinitatea:
“Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc.
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!

Tot ce urzesc din sânu-Mi, e urzitor la rându-i.
Pornind din Mine, este un microcosmic Eu,
Ce l-am născut să crească în plină libertate:
Să se renască singur, mai sus şi iar mai sus.

Un germen de voinţă se mişcă chiar în peatră.
E adormit, e leneş; o umbră de impuls;
Dar când se redeşteaptă, mijeşte-n peatră muşchiul,
Iar de la muşchi la Spirit — se-ntinde scara-n timp.

Cu cât voinţa este mai forte, mai călită,
Cu-atâta se iuţeşte s-ajungă mai curând,
Căci orice punct se-ntoarce pe sânu-Mi: să se-nşire
În salba de luceferi un nou mărgăritar.

Mi-e dragă chiar o peatră; dar un arhanghel! Dânsul
Din muşchi, prin suferinţe de secoli necurmaţi,
Reintră iar în Mine, iubirea înmiită
Din tot ce el iubise în sutele de vieţi!

Atâţia taţi şi mume! atâţia fii şi fiice,
Surori şi fraţi şi soaţe şi neamuri şi amici:
Iubiri de el trăite, trăite şi rămase
Un ocean într-însul, iubit şi iubitor!

Ş-aceste oceanuri se tot desfundă-n Mine.
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!

Arhangelii, din sânu-Mi porniţi ca neşte puncturi
De mii şi mii de veacuri, apoi filtraţi pe rând
Prin petre şi prin plante, prin animali, prin oameni
Când se rentorc în Mine, triumfători atleţi,

Cea rază de iubire, primită la plecare,
Mai vie şi mai vie ş-acuma curcubeu,
Îi zbuciumă, îi fierbe, îi face să urzească,
Şi Eu: din nebuloase îi las a cerne sori!

Iar când o omenire pe vruna din planete,
Căzuta-n deznădejde, Mă strigă-n ajutor,
Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avântă,
Jertfindu-se să scape nevinovate oi!

Şi jertfa-i îmi închină miresme iubitoare….
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc,
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi…”

Şi când vorbea, Cuvântul, urnind acele puncturi,
Le răspândea din suflu-i, şi fiecare punct
Lua câte-o figură, un calapod, o formă:
Materia se-ncheagă având o forţă-n ea….

Extazul încetează. Poetul se deşteaptă.
Mai luminos se simte: şi-n el, şi-n preajma lui.
Frânturi din amintire în creieru-i s-aşează,
Şi gândul, ca să toarcă, apucă noul fir.

Materie şi forţă! Din Forţa cea supremă
Ce-i numai forţă, una, monadă fără ţărm,
Orice se desfăşoară, orice se desdrumează,
Rămâne forţă, însă c-un strai de individ.

Şi straiul se transformă. Prin vieţi evolutive
Treptat se subţiază, ajunge străveziu,
Nepipăit, elastic, întreţesut cu forţa,
A carii e pojghiţă: un corp molecular.

Naturalistul, care din jos în sus învaţă,
Materie visează în universu-ntreg.
Din sus în jos cu fală priveşte filosoful,
Şi-i pare numai forţă. Se-nşeală amândoi.

Poetul singur ştie, extaticul prin care
În jos zâmbeşte cerul, pământul plânge-n sus;
Şi el, plăpândă harpă, vibrează totodată
Cu Dumnezeu-iubirea şi cu iubirea-om…

Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, îl azvârlii în cer;
Şi ca să prind fugarul, zburat-am după dânsul:
Văzui eternitatea… De ce m-am mai întors?

De ce? Căci fiecărui e dată o solie.
Mai are pân’ la ţintă apostolatul meu.
Răbdare, şi-nainte! Când voi sosi la capăt,
Să cânt cu serafimii:
O, Dumnezeule!

(Revista nouă, an. VII, nr. 3, decembrie 1894.)

Sunt gata să mor înecat
în aceste sunete de privigetoare
asupra cărora m-am întâmplat
în dimineaţa răsărind fără soare.
Mă agăţ de orele vechi
dar fug toate-napoi,
totdeauna nesigure şi perechi,
asemenea cailor înhămaţi câte doi.
Ridic mâna prin frunze spre cer,
ridic din ea însăşi vocala strigând,
dar tace privighetoarea şi pier
morţile mele iubite, din gând.

Arama rânjitoare a lunii sparge norii,
O voce străvezie răsună-n minaret,
În umbra pimentată palpită sicomorii,
Cu braţul peste mare adoarme un poet.

Potasice principii lovind topuzu-i gol,
Cu tensiuni rezolvă contactul noţiunii,
Cuprins de-o împietrire de antic discibol
Ridică fruntea-i cheală spre clarul disc al lunii.

E Thalasa, efebul de-origine-anonimă,
E Thalasa, aedul, adolescent prepus,
Îl stăpâneşte Eros cu vraja lui sublimă,
Şi minţile-i abstrage cum stă cu faţa-n sus.

Şi-acum, când de lumină un sentiment confuz
Se culcă peste lume ş-o-mbracă-n poezie,
Aedu-şi ia în mână spasmodicul topuz
Şi-azvârlă către stele stropiri de ambrozie.

Atâta muncă fără preget!
Încet-încet, de-atâţia ani,
De jos, din temelia stâncii,
casmaua smulge bolovani,
Şi macaraua suie-n muche,
şi dalta-n feluri îi ciopleşte,
La rând ciocanul îi aşează,
frumos mistria-i rostuieşte;
Şi — lucru vrednic de mirare
din răsărit până-n apus! —
Un grandios castel, d-asupra,
spre nori se-nalţă şi tot creşte:
Pe cât jos se scobeşte stânca,
pe-atât se-mpodobeşte sus…
…Mai trebuie frontonul splendid,
alegoria triumfală,
Şi-i opera desăvârşită —
e gat-a unui secol fală!…
Un ultim bloc enorm, acuma,
trosnind, e smuls din grop-adâncă
Şi ridicat din greu pe scripet…
Dar blocul ultim nu-i sus încă,
Şi, din afund, din măruntaie,
răcneşte stânca: „Nu mai pot”
„Proptele iute! Merg de râpă!
mă surp cu fala-vă cu tot!”

Morala

Ades, visând prea vesel,
ai deşteptare tristă…
„Să nu te rezemi, Doamne,
decât pe ce rezistă!”

(Convorbiri Critice, anul I, nr. 14-77, din Iulie-Septembrie 1907)

I

Frunză verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce după el!
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!…
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.

II

Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
e dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.

III

Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce…
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor alături de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.

IV

Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!
Constantin a cuvântat:
De când tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste nouă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!
Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.

V

Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat

VI

Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
Lasă-mă să intru, lasă!
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodat!
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!…
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
Haid, Lenuţă, la mormânt,
Haid, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!

VII

La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul nencetat glumea.
Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am stare sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afar nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afar să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!…
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa… fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..

I

Cântec, deasupra cetăţii,
Îmbătrânire?!
Eternităţii i-am zis:
La muzica asta frumoasă,
Sunt lipsuri
În sângele meu.
Îngeri, deasupra cetăţii,
Emotive,
Despre ceva mai nou?!
Telegraf,
Telefon din sfere…
Sunt lipsuri
În sângele meu.

II

Visări de mult mocnite
De nu cumva
Mi-am pierdut Umbra
Între normal,
Şi ispite.
Un vin,
Oricât de-alinător,
Excludă-acest fatal:
Contract
Cu răul Negustor.

III

Când ore libere
Sună
Din vechi acordeon
De-a zilelor bravade…
Relativ,
Pardon.
Când ore libere
Sună
Uitări şi abandon,
De-a lumii baricade…
Relativ,
Pardon.

Sorcova,
Vesela
Să trăiţi,
Să-mbătrâniţi:
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Fiţi tare ca piatra,
Iute ca săgeata;
Fiţi tare ca fierul,
Iute ca oţelul.

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
– Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti…

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

(Sămănătorul, 21 ianuarie 1907 – Semnată Ion Fulga, vol.„Fantazii”)

Gazel

Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi păşind în tindă –
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă,
Să te vezi pe tine însăţi
Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot –
De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit
Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu – părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă
A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjen doarme fata de-mpărat;
Înecată de lumină e întinsă în crivat.
Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri;
Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.
Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,
Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,
Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,
Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;
De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc,
A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe:
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.
El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic –
Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte –
Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:
– Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi –
Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,
Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume
Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă
Cum că ea – frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă.
Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des,
Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!
Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân’ la picioare?
“Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător
Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor…
Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi,
Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz
Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,
Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz –
Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz?
Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.
Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui –
Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!”

IV

Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat.
Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;
Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
– O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc
Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,
Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale – nu le fie de diochi!
El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:
– O, şopteşte-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte ne’nţelese, însă pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu!!… nu vezi… nu-ţi aflu nume… Limba-n gură mi se leagă
Şi nu pot să-ţi spun odată cât – ah! cât îmi eşti de dragă!
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută,
Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

V

S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,
Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr.
Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,
Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând.
Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică,
Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,
Dar ea zboară… tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol –
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?
Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri,
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri –
Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie…
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?
Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa… Dulce noaptea lor se stinge,
Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,
Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?
Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi
În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;
Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă –
Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.

Pe potica dinspre codri cine oare se coboară?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,
Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
– Bună vreme, măi băiete! – Mulţumim, voinic străin!
– Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu – Călin;
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
“Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă.”
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;
Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată
Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;
Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi
Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.
O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie
Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.
El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,
Spăriet la el se uită… i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.
Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf…
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese.
Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.

Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Până văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.
Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;
În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:
– Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

1876, 1 noiembrie