Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi te miri că mă clatin în scară!
Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine că-s fiară!

Atunci la plecare plânsesem tustrei
Şi mama, sărmana, bătrână
Ţinându-ne-alături în mâinile ei
De-o parte şi de-alta de mână,

Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel,
Şi mie, zicându-mi pe nume:
Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!

Acum el e mort şi departe de-ai săi
Şi parca-mi tot sună cum geme.
Dar eu alergam la redută, prin văi,
S-ajung cu porunca la vreme.

Muşcase cu gura pământul de chin,
Şi strânse pământul în mână;
Întreaga sa faţă şi părul său plin
De sânge-nchegat cu ţărână.

Luându-l în braţe mi-l dusei apoi
La umbră sub poala pădurii,
Spălându-i pe gene lipitul noroi
Şi spumele crunte-ale gurii

Şi-nceţ ridicându-l de spate puţin
Îi pusei la gura-ncleştată
Să prindă din ploscă vrun picur de vin,
Dar moale căzut-a deodată.

Şi iarbă smulgând i-am facut căpătâi,
Şi tristă fu vorba ce-mi spuse,
Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi,
Dar calul aminte mi-aduse

Că nu era vreme, şi-acolo-l lăsai,
Să-l văd la reîntoarcere iară
Vai, frate, murind, tu de tine oftai,
Ori poate de mine, că-s fiară?

La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum
Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii
Poruncă de spaimă, şi iată-m-acum
Departe de poala pădurii,

Departe de unul ce-aşteaptă mâhnit
Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Minţit de nevrednicu-i frate!

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi când te-am bătut eu pe tine?
Dar iată-l, blăstămul trădării-a-nceput
Şi plata cea jalnică-mi vine!

Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii! şi mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:
Da mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasă?

Doar drumul apelor ascunse
Scăldându-mi malurile
Şi roadele nopţii
Ne cunosc,
Ne ştiu, cum încercăm să chemăm
Într-o limbă necunoscută
Vulturii, şoimii,

Cum îi supunem voinţei noastre
Cu semen magice
Şi îi trimitem să ne aducă
De la Izvoare
Creanga de aur
Ramul de vâsc
Lujerul de cucută
Pana de lebădă.

Locuiam în aceeaşi cetate
Ne-am cunoscut sub semnul vulturului
Care adduce pentru fiecare
Maldăre de crengi de aur
Mormane de vâsc.

Eu adunam lumina cu pumnii
Şi-mi alegeam pana de lebădă
Pe gratis.

Cucuta se vinde la negru
Cu etichetă aurită.
Doar apele ascunse ştiu… preţul.

On prend une pierre
on la taille avec un ciseau de sang,
on la polit avec l’oeil de Homère
on la racle avec des rayons
jusqu’à ce que le cube devienne parfait.
On embrasse ensuite plusieurs fois le cube
avec sa bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l’infante.
Après quoi on prend un marteau
avec lequel on écrase vite un angle du cube.
Tous, mais absolument tous diront d’une même voix:
– Quel cube parfait aurait été ce cube
s’il n’avait pas eu ce coin brisé!

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Aseară-n patul vechi cu baldachin
Mi-ai oferit din nou dulceaţa ta,
Chiar lampa ruşinată pâlpâia
De-am stins-o, având gaz foarte puţin,

Iar peste noapte, dornic m-am trezit
Şi n-ai zis nu (!) şi ţie îţi plăcea !
Insă cu toată dărnicia ta
Nicicum, să ştii, că nu m-ai mulţumit ;

Diseară, gaz în lampă nu mai pune,
În zbor mă reîntorc plin de ispite
Că-mi trec prin minte gânduri mai nebune…

Când te voi lua tiptil, pe negândite
Gustându-ţi iar dulceaţa, chiar de prune,
Să-mi faci, am să te rog, nişte clătite !

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

într-o noapte în timp ce vuia
codrul din creştete
Dumnezeu mă soma c-o nuia
moale: rosteşte-te!

mă rosteam însă cum să-mi înalţ
slava cu ţipete ?
nici o scară spre cerul de smalţ
nici un scripete

mă rosteam însă vai! ce arbust
gingaş e sîngerul :
cum să-ncapă în trunchiu-i îngust
dracul şi îngerul ?

mă rosteam şi dansau tot mai jos
astrele sprintene
Dumnezeu apăsîndu-mi gelos
burta sub pintene

mă soma şi-am urlat ca din teasc:
fiara luminii mă
cotropeşte şi – iată: îmi nasc
propria inimă !

A orbit de boală grea
Hoţul tatei, şi-aş fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Nici un vraci nu l-a avut.
N-am aflat nici un spiţer,
Nici la târg şi nici la cer.

De vreo şase ani sau şapte
Ochii-i zac, peceţi de noapte,
Şi-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul şi botul.
Uite-l, dibuie şi parcă
A zări niţel încearcă.

A trecut şi s-a lovit,
A lătrat! O fi simţit.
A-nţeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altă dată, lângă casă,
A dat de broasca ţestoasă.

Într-o zi s-a pomenit
Ciufulit, dar mulţumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi şi o căţea.
El se ceartă printre stele
Şi cu nişte cucuvele.

Hoţu e căţel de treabă.
Puii cloştii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Şi-l mângâie ca pe pui,
Povestind mai lămurit
Ce-au visat şi-au mai gândit.

Îl iubesc şi derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii,
Prieten bun, un porumbel
Doarme în coteţ cu el.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.