Vă povestesc, dragii mei,
Nici gând să mă ţin de glume,
O ceartă fără temei
Între fructe şi legume.

De vină par fructele
Că nu prea îşi văd de treabă,
Iar acum legumele
Revoltate se întreabă:

“De ce pomii din livadă
Aşezaţi mai sus, pe coastă,
Vor să ştie şi să vadă
Tot ce-i în grădina noastră?”

legumele:
– Dintre pomii din livadă,
Numai perii mălăieţi
Vor tot timpul să ne vadă
Şi sunt foarte indiscreţi.

pomii din livadă:
– Vă vorbim de la-nălţime
Şi am vrea să ţineţi cont
Voi sunteţi biete legume
Lipsite de orizont.

gogoşarul:
– N-o să mai fiţi certăreţi
Când va bate tare vântul
Şi-o să faceţi, vreţi nu vreţi,
Cunoştinţă cu pământul.

prunele:
– Gogoşarul, fără frică,
Cred că-l ştie lumea toată,
Spune câte-o minciunică
Dar dintr-aia gogo…nată.

ceapa:
– Prune, din livada toată,
Doar o vorbă vă mai spun:
O să clocotiţi îndată
În ceaunul de magiun.

merele:
– Te crezi foarte elegantă
Purtând fel de fel de rochii
Dar nu te iubeşte nimeni
Căci la toţi ne iriţi ochii.

cireşele:
– Suntem cele mai gustoase
Şi dacă suntem perechi,
Unele, mai norocoase,
Ajungem cercei pe la urechi.

castravetele:
– Cireşelor, cum să faceţi
Să nu adormiţi pe lauri?
Voi, îndată ce vă coaceţi,
Veţi fi hrană pentru grauri.

perele:
– Castravetele vrea să ne convingă
Că-i vesel şi bun de gură,
El nu ştie c-o s-ajungă
În borcan o… acritură.

roşiile:
– Nu mai e plină haz
Para dulce, mălăiaţă…
Imediat dă de necaz,
Cade ca o nătăfleaţă.

nucile:
– Sunteţi prea îmbujorate
Şi nu vă mai ţin isonul,
Voi, cu-atâta răutate,
O să acriţi tot bulionul.

pătlăgica:
– Binee!… zice pătlăgica,
Vreau ca lumea să o ştie:
Nu mă caracterizează frica
Mă-nroşesc doar de furie.

piersica:
– Cât despre ardeiul gras
Eu vă spun, de n-aţi ştiut,
Că mereu e în impas:
“El va fi sau nu umplut?”

povestitorul:
Doar dovleacul bosumflat
Se întreabă aşa în glumă
Şi încă nu a aflat:
“El e fruct sau e legumă?”

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi te miri că mă clatin în scară!
Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine că-s fiară!

Atunci la plecare plânsesem tustrei
Şi mama, sărmana, bătrână
Ţinându-ne-alături în mâinile ei
De-o parte şi de-alta de mână,

Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel,
Şi mie, zicându-mi pe nume:
Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!

Acum el e mort şi departe de-ai săi
Şi parca-mi tot sună cum geme.
Dar eu alergam la redută, prin văi,
S-ajung cu porunca la vreme.

Muşcase cu gura pământul de chin,
Şi strânse pământul în mână;
Întreaga sa faţă şi părul său plin
De sânge-nchegat cu ţărână.

Luându-l în braţe mi-l dusei apoi
La umbră sub poala pădurii,
Spălându-i pe gene lipitul noroi
Şi spumele crunte-ale gurii

Şi-nceţ ridicându-l de spate puţin
Îi pusei la gura-ncleştată
Să prindă din ploscă vrun picur de vin,
Dar moale căzut-a deodată.

Şi iarbă smulgând i-am facut căpătâi,
Şi tristă fu vorba ce-mi spuse,
Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi,
Dar calul aminte mi-aduse

Că nu era vreme, şi-acolo-l lăsai,
Să-l văd la reîntoarcere iară
Vai, frate, murind, tu de tine oftai,
Ori poate de mine, că-s fiară?

La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum
Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii
Poruncă de spaimă, şi iată-m-acum
Departe de poala pădurii,

Departe de unul ce-aşteaptă mâhnit
Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Minţit de nevrednicu-i frate!

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi când te-am bătut eu pe tine?
Dar iată-l, blăstămul trădării-a-nceput
Şi plata cea jalnică-mi vine!

Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii! şi mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:
Da mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasă?

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

1983

Doar drumul apelor ascunse
Scăldându-mi malurile
Şi roadele nopţii
Ne cunosc,
Ne ştiu, cum încercăm să chemăm
Într-o limbă necunoscută
Vulturii, şoimii,

Cum îi supunem voinţei noastre
Cu semen magice
Şi îi trimitem să ne aducă
De la Izvoare
Creanga de aur
Ramul de vâsc
Lujerul de cucută
Pana de lebădă.

Locuiam în aceeaşi cetate
Ne-am cunoscut sub semnul vulturului
Care adduce pentru fiecare
Maldăre de crengi de aur
Mormane de vâsc.

Eu adunam lumina cu pumnii
Şi-mi alegeam pana de lebădă
Pe gratis.

Cucuta se vinde la negru
Cu etichetă aurită.
Doar apele ascunse ştiu… preţul.

On prend une pierre
on la taille avec un ciseau de sang,
on la polit avec l’oeil de Homère
on la racle avec des rayons
jusqu’à ce que le cube devienne parfait.
On embrasse ensuite plusieurs fois le cube
avec sa bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l’infante.
Après quoi on prend un marteau
avec lequel on écrase vite un angle du cube.
Tous, mais absolument tous diront d’une même voix:
– Quel cube parfait aurait été ce cube
s’il n’avait pas eu ce coin brisé!

Nu spun că a fost un noroc
că te-am născut.
Spun numai că a fost o minune.

Caută să nu mori iubita mea,
Încearcă să nu mori dacă poţi.

Mie mi s-a dus viaţa,
ţie ţi s-a dus norocul.

Nu spun decât atâta,
că noi doi am trăit
pe globul pământesc.

Aseară-n patul vechi cu baldachin
Mi-ai oferit din nou dulceaţa ta,
Chiar lampa ruşinată pâlpâia
De-am stins-o, având gaz foarte puţin,

Iar peste noapte, dornic m-am trezit
Şi n-ai zis nu (!) şi ţie îţi plăcea !
Insă cu toată dărnicia ta
Nicicum, să ştii, că nu m-ai mulţumit ;

Diseară, gaz în lampă nu mai pune,
În zbor mă reîntorc plin de ispite
Că-mi trec prin minte gânduri mai nebune…

Când te voi lua tiptil, pe negândite
Gustându-ţi iar dulceaţa, chiar de prune,
Să-mi faci, am să te rog, nişte clătite !

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Iar Matei în baltă stete
Până-n zori, în stuf ascuns,
Frigul nopţii l-a pătruns
Şi prin suflet spaimă-i dete
Că pierirea l-a ajuns.

Dumnezeule-al puterii,
Vezi-mă-n ce stare sânt!
Fă, să scap de-acest mormânt,
Depărtându-mi ianicerii,
Şi mă leg cu jurământ

Că scurgând această baltă,
Chiar pe locul unde zac
Mănăstire am să fac,
Mândră, veselă şi naltă,
Şi cu aur am s-o-mbrac.

Turcii însă-l căutară
Şi-altă zi, şi nencetat,
Iar Matei în stuf a stat
Şi-altă noapte, mai amară,
Mort de foame şi-nsetat.

Dat-ai prin Hristos, Părinte,
Cele nouă fericiri!
Scapă-mă de prigoniri
Şi-ţi voi ridica, preasfinte,
Tot pe-atâtea mănăstiri!

Ruga nu i-a fost primită
Nici acum, şi-a stat Matei
Ocolit de agarei
Înc-o noapte-aşa cumplită,
Şi plângea, gândind la ei:

Vai, Părinte-al îndurării,
Depărteaz-acest pahar,
Şi scăpând dintr-un amar,
Mănăstiri voi face ţării
Câte slujbe-n sărindar.

Şi-apoi fu, că tot plecară
Nechemaţii venetici.
Iar Matei a strâns voinici
Şi-a gonit pe turci din ţară
Şi-a-ngropat şi mulţi aici.

Iar pe locul unde-n baltă
El ascuns trei nopţi a stat
Sfânt locaş a ridicat
Pe colin-acum înaltă,
După cum s-a şi jurat.

Şi-apucat-a să clădească
Alte nouă, rând pe rând,
Şi i-a dat Dumnezeu gând
Într-o zi să le sfinţească,
Toate-acelaşi hram având.

Iar în urmă ridicat-a
Un altar după altar,
Domnului cel sfânt ca dar
Cel din urmă dându-l gata,
I-a pus nume Sărindar.