Casuta mea de scanduri s-a aprins.
Ardea in noapte. Focul a cuprins
Si tinda si odai si coperis.
Voiam sa ies din casa pe furis
C-o legatura-n mana. N-am putut.
In val de flacari albe m-am zbatut.
Vecinii toti dormeau, si de-nzadar
Plangeam inchisa-n grinzile de jar.
Si ca sa pot scapa din casa mea.
Am lepadat si haina caci ardea,
Si-am aruncat si legatura-n foc.
Ma-nabuseam si nu vedeam deloc.
Cuprinsa de uimirea mortii stam,
In oarba nemiscare asteptam
Sa arda-n mine tot sa fiu un scrum,
Si vantul sa ma vanture pe drum.
Am auzit un zvon de prabusiri
Si casa mea pieri; subtiri, subtiri…
Se ridicara palele de fum
Si-n goliciunea mea porni la drum.
Cerseam lumini si-n pragul noptii reci,
S-au fost deschis’ zari albe de poteci.
Curata ca o candela-n altar,
cu trupul plin de rani dar greu de har,
M-am pomenit urcand pe scari ceresti
Spre miezul Dragostei Dumnezeiesti
Stiam de-acum ca focul fu apus
In casa mea, de Mana lui Iisus.

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

“Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zie,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!”

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!…

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!

(Legendă din Munţii Apenini)

În Munţii Apenini, între Giogo si Filigare, aproape de satul Petra Mala,
există un fenomen vulcanic foarte curios de observat. Pe surfaţa vârfului
unui deal, numit Munte de foc, ies din pământ nenumărate limbi de foc care
ard necontenit, răspândind noaptea lumini fantastice pe stâncile şi
pădurile de pe împrejur.

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

Mami, câte ore are un minut?

Un minut
are câte ore doreşti,
dar, fetiţa mea, să nu te mire
faptul că ora nu va avea niciodată
atâtea minute câte ai dori
ca să nu întârzii
la întâlnire

Un minut
e făcut din şaizeci
de secunde scunde

Într-o oră,
îţi place, nu-ţi place,
nu încap mai mult de şaizeci
de minute bondoace

Ziua, într-adevăr, e mai lungă –
are exact douăzeci şi patru de ore,
câte îi trebuie
ca să nu îi ajungă

Despre viaţă, nici nu-ţi mai zic –
nimeni nu ştie unde se termină,
dar toţi sunt de acord
că durează
un pic

Cu alte cuvinte,
în afara veşniciei,
cel mai mare mare număr de ore
îl are, după calculele mele de părinte,
minutul

copilariei

O, pasăre, ce-mi vii la geam
Şi-mi cânţi din zori nebună,
Ce-mi spui de vremea când plângeam,
În nopţile cu lună?

Ce mi-aminteşti de vehiul dor,
Cernită zburătoare?
De un suspin nepieritor –
De-o altă arătare? …

Mai bine cântă-mi de noroc,
Suind voios în slavă –
Mai bine adu tânăr foc
În inima-mi bolnavă…

Ori … ia-mi cu tine dorul greu –
Ia-mi sufletul ce moare,
Şi du-te, du-te-n zări mereu,
Măiastră zburătoare …

Aleargă-n plaiuri olteneşti
La mândra fără vină –
La mândre case-mpărăteşti
Cu geamul în lumină…

Priveşte-al ochilor ei rai,
Surâsul fără nume,
Ascultă tânărul ei grai –
Şi vezi ce pierd pe lume …

Şi fă-mi din tot un dulce cânt,
Să-l cânţi când iese luna –
Şi-apoi … coboară-mă-n mormânt
Mai trist ca totdeauna.

(Convorbiri literare, XLIII, nr 2, februarie 1909)

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a-ncercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat —
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi-aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
„Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochiî mari şi tulburi, cu sufletul de ghiaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi-aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite — şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

Câţi îngeri de mătase ai de pază?
Când zboară-n lături fragedul lor stol,
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol.

Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate
Rotunde legi scriu, boiul când ţi-l culci,
Cum vii din carne şi eternitate
Întreagă – miez de adevăruri dulci.

Deschei o stea şi norii despresoară
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară
Spre zodiile gleznelor subţiri.

Stihia-ţi pură, albă se arată:
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară
Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi –
Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic’ trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?
Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe,
El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;
În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă zveltele lor trunchiuri.- Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.

Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;
Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi.

Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde,
Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele
De oraşul care iese din pustiile de jele;
Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

A fost cândva pământul nostru straveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.