Săltând, grierul la ţară
Şuierat-au toata vară,
Şi când iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavând macar de dor
Muscă sau un viermişor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vârtute,
Zicând: Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,
Înturna-voi toată soma
Ş-interesul de-mprumut!
Dar furnica econoamă
I-au zis: Vara ce-ai făcut?
Prin câmpii şi prin grădine
Am cântat păn-au dat bruma.
Tu cântai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!

Privesc oraşul furnicar ­
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte-un chip l-a stradei colţ.
Şi trec foind, râzând, vorbind,
Mulţime de-oameni paşi grăbind
Dar numai p-ici şi pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe şuierate,
Ţiindu-şi mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoţii lin şi în veştminte
Cântând a cărţilor cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod ­ sfinţire de-apă,
Pe uliţi lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet ­ tarra bumbum ­
Ostaşii vin în marş acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat;
Lucesc şi armele în şir,
Frumos stindarde se deşir;
Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­
Şi dup-un colţ dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund şi dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Şuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Şi-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Şi orologiile bat ­
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Pe o pernă cu verdeaţă,
De lumină tulburată,
Cască leneş
O brânduşă
În corola-i parfumată.

Împrejuru-i, ghiocei,
Toţi cu fruntea
În pământ,
Scutură din clopoţei,
Uşurel mustraţi de vânt.

Treabă multă-i în natură,
Nu se stă,
Nu se visează;
Când deschid copiii ochii,
Primăvara-i de mult trează.

Altfel, rămâne dor visul
Nopţilor de iarnă, sure
Şi-al copacilor
Plângând,
Fără haine, în pădure.

• Berceuse
• Căutătorul
• Din munţi înalţi
• În nemiloasa devenire
• O, câte lucruri
• Peste câte mii de ani
• Priveşti cum zboară norii
• Răzvrătire
• Vis şi căutare
• Vox in deserto

Iată, vin colindători,

florile dalbe,

Noaptea pe la cântători,

florile dalbe.

Şi ei vin mere, mereu,

florile dalbe,

Şi-L aduc pe Dumnezeu

florile dalbe.

Şi-L aduc pe Dumnezeu

florile dalbe,

Să vă vă mântuie de rău

florile dalbe.

Inima să întărrească,

florile dalbe,

Oamenii să înfrăţească,

florile dalbe.

Că pe cer s-a arătat

florile dalbe,

Un luceafăr minunat

florile dalbe.

Noi vă zicem să trăiţi,

florile dalbe,

Întru mulţi ani fericiţi,

florile dalbe.

Şi ca pomii să-nfloriţi,

florile dalbe,

Şi ca ei să-mbătrâniţi,

florile dalbe.

Fiică dalbă de-mpărat
Lumnioară, ochii-s negri
Dimineaţă s-o sculat

Faţa dalbă şi-o spălat
La fântân-o alergat

La fântână la făjet
Unde curge apa-ncet

Şi-mprejur p-ângă fântână
Sunt feciori de-a ei măsură

Ea-n fântână s-o-aplecat
Junii la ea s-o ţâpat

Inelu’ i l-o luat
Inelu’ i l-o luat

Adă june inelu’
Putrăzâu-ai ca măru’

Rujini-ai ca ghieru’
Rujini-ai ca ghieru’

Ca ghieruţu plugului
În postul Crăciunului.

Lucra Manole meşterul cu trudă
Şi fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopţii, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, un om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.

S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.

Asemeni lui, purtând un ivs în minte,
Poeţii îşi ating desăvârşirea
Zidind iubirea vieţii în cuvinte.

Să trăieşti să-nvaţă greu,
Să trăieşti e o ştiinţă…
S-o pricepi depui silinţă,
Ş-amăgit rămâi mereu.

Dar ce poate-adeseaori
Ca ştiinţă mai adâncă
Să să-nveţe mai greu încă
Este ca să ştii să mori.

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”