Vâslaş ce-aleargă împins în zare
De oarba sete a fericirii,
Pe câmp de ape fără cărare,
Omul e pururi prad-amăgirii;

Căci scris e dorul să şi-l agaţe
Numai de umbre şi de năluce,
Ce-n a lui veşnic întinse braţe
Zadarnic cearcă să le apuce.

Şi când viaţa abia-i o rază
Atât de slabă şi trecătoare,
Când ştie bine că-naintează
Înspre-a pieirii de veci vâltoare,

De ce vâsleşte şi se răpede
Cu-atâta pripă şi nerăbdare
Dup-o nălucă de foc ce-o vede

Fugind în noapte-i, din zare-n zare?
. . . . . . . . . . . . . . .
Asta-i ascunsa firii dorinţă

Ce-nspre repaus veşnic o-mpinge:
Orice lumină i-o suferinţă;
Scăpare-i noaptea-n care se stinge.

Tremurătoare, viaţa bate,
C-o frică oarbă şi nenţeleasă,
La poarta păcii neturburate,
Din care omul n-a vrut să iasă;

Căci chinul vieţii cine l-ar cere?
Ce stea de sineşi s-ar mai aprinde
Când ar şti bine că i-o durere
Din întuneric a se desprinde!…

Unde mă duceţi, visuri deşarte?
De ce, luceafăr, te-afunzi în zare,
Mă laşi în urmă-ţi tot mai departe,
Pe câmp de ape fără cărare?

Unde-s acele limanuri sfinte
Chinul amarnic să mi-l omoare?…
Mai înainte! Mai înainte!
Îl cheamă glasuri amăgitoare;

Şi omul trece pe-ntinsa mare
Cu valuri răpezi şi ape-adânci,
Călător, veşnic în nerăbdare,
Împins de vânturi, lovit de stânci.

Târziu, când simte că e aproape
Clipa în care valul, sub dânsul,
Să se desfacă şi să-l îngroape,
Se uită-n urmă, şi-l umple plânsul;

Căci tot trecutu-i pare-o comoară
De fericire, rămasă-n drum.
Păn şi durerea-i de-odinioară
Plină de farmec o vede-acum,

Şi nu se-ndură să se despartă
De-atâtea visuri veştede foi,
Ci-n năzuinţa-i oarbă, deşartă,
Dă să-şi întoarcă barca-napoi…

(Copil ce umblă s-adune stele
De pe oglinda blândelor ape)
Dar cad trudite braţele-i grele,
Cârmă şi vâsle lăsând să-i scape!

Gându-i adoarme în nemişcare,
Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape,
A nefiinţei eternă mare
Valu-şi desface ca să-l îngroape;

Căci, rupţi din valu-i, s-azvârl în soare
Nenumăraţii stropi de viaţă,
Şi-n al ei haos recad, când moare
Clipa de care, lacomi, s-agaţă.

Sapho, te văd ca şi aievea, frumoasă străbună,
aşa cum vechiul basorelief te arată,
cu dulci palori de fildeş şi de lună
pe-obrazul supt şi fruntea ta curată.

Cu ochii adânciţi şi arzători,
pe care pleopele-ostenite s-au lăsat
ca două vinete petale-a unei flori,
iar nările sculptate chiar se zbat.

Şi nu ştiu ce enigmă mai pluteşte
în jurul pătimaşei tale guri,
ce desfrânat şi tainică zâmbeşte
plebeicei batjocure şi uri.

Străbuno, chipul tău i-aşa divin,
că piatra-n care-i migălit respiră viaţa
şi-aievea parcă buzele suspin
pe palida şi oacheşa ta faţă.

Iar dac-aş îndrăzni să te sărut
în lutul modelat şi ars de soare
de peste-atâtea veacuri ce-au trecut,
m-ar frige gura ta nemuritoare.

(1935)

Când mă privesc într-o fântână
mă văd cu-adevărat în zi
aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi.

Când mă privesc într-o fântână
ghicesc în faţa mea bătrână
cum ceruri şi pământ se-ngână.

Când mă privesc într-o fântână
ştiu că-n adâncuri foste mume
îmi ţin oglindă, ochi de lume.

Când mă privesc într-o fântână
îmi văd şi soarta, uit de nume.

Ai pescuit
soarele meu în zori
şi i-ai scos
icrele roşii.
Ai pescuit
dealul meu
şi i-ai scos
icrele negre.
În jarul
cîntecului ei
se coace pîinea privighetorii:
rumena roză.
Iar tu
cu-nnegurare asculţi
glasul ei rourat
şi cîntecul meu.
Ferice de cel
care se mulţumeşte
c-o pîine
muiată-n uleiul liniştii!

Filomela drăgăstoasă
Văzînd vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscîntătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
(Domn era într-acel loc).
Veni plin de supărare;
Mînios şi c-un ton mare
Astfel îi vorbi pe loc:
„Nu vezi că nu-ţi şade bine,
Că nici nu ţi se cuvine,
Cu acel cioc urîcios,
Cu a ochilor grosime,
Cu a penii-ntunecime
Să cînţi în ast crîng frumos?
Frumuseţea cu dreptate
Cît va vrea a cînta poate,
Pe ea cîntece n-o stric:
Dar tu cum n-ai stîmpărare?
Eu sînt frumos de mirare,
Şi tot nu vorbesc nimic.“
Filomela îi răspunde:
„Iartă-mă, nu poci ascunde,
Frumoasă de loc nu sînt;
Şi de cînt cîteodată
În pădurea adîncată,
Soarta mea este de cînt.
Tu însă, ce cu mîndrie
Astfel îmi porunceşti mie
Şi atîta zgomot faci,
Tu nu cînţi, căci n-ai putere,
Şi singura-ţi mîngîiere
Este căci gîndeşti că placi.
Trupul tău frumos s-arată,
Şi cu coada-ţi lăudată
Poate mult să străluceşti:
Dar amorul vederi n-are;
La auz s-aduci mirare,
Asta vezi să dobîndeşti.“

(Ed. 1832)

Eu număr, ah!, plângând:
­ Al nopţii miez sună ­
Al despărţirii ceas
Adânc vibră.

Adio! scump-acum.
Al lunii disc senin
Din crengi de arbori mari
S-arată plin.

Abia din braţ te las ­
De trist abia mă duc,
Nainte-mi vecinic treci
Un blând năluc.

Şi zi şi noapte treci ­
La tine-n veci gândesc,
Copil frumos şi blond,
Ce mult iubesc!

Auzi: din codri cum
Izvoare prund răstorn
Şi melancolic blând
Un glas de corn.

I

Când soarele apune, luceafărul luceşte
Puţin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfinţit-a domnul zilii, şi-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

II

În dimineaţa vieţei, un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare;
O purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
Şi hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea
Aci zace nădejdea, şi stinsă e în ea

III

Din cer milostivirea pe muritor când vede,
A lui inimă caldă pe alta uşurează
Şi, binele făcându-l, pe sine se jertfeşte.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrătişează,
Intraţi ş-aveţi nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrămi de căinţă ce sufletul sfinţeşte
Al vostru trup prea şubred curând se întăreşte;
Iar doctorul e mila, şi ea din cer purcede.

(1838)

De e mica, de e mare
Nu-i o simpla intrebare,
Iar de-i calda sau e rece
Ea din plama n-o sa’ti plece,
Ci, ramane o masura
Ce te-nseala si te fura
Fara urme, dar cu frica
De ce-o fi si ce-o sa zica.

… Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot …

Aşa ! … dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă …

Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer …
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură …
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer …