La curte la Stefan-Vodă
S-au strâns boierii la vorbă;
Stau închişi, se sfătuiesc:
Ostaşii la uşi păzesc.
Crez, vreun bine nu gătesc,
Ce ştii ce mai născocesc!

— “Beţi, boieri, şi ospătaţi,
Şi în urmă vă culcaţi,
Şi vă sculaţi în prânz mare
Să plecaţi la vânătoare
După păsări gălbioare,
Ce sunt lesne la vânare
Şi uşoare la purtare,
Când îţi avea vreun zor mare.
Noi le vânăm asudând,
Iar voi pe saltea şezând,
Căci ne jupuiţi pe noi
Şi vă-mbogăţiţi pe voi!

Da-va Dumnezeu cel mare
Să facem noi vânătoare,
Cu flintuliţa-n spinare
După corbi cu barba mare!”

sa te nasti într-un triunghi
prigonit din gravitatii
Si de-o viata sa respiri
neodihna dintre spatii.

sa fii tinta tuturor
ce-si duc teferi carabina
si din zborul – mândrul zbor
sa-ti polinizezi stamina.

sa te nasca-adeseori
pântecul DIANEI tale
si blestemul sa te-alunge
prin raspântii criminale.

DOAMNE, lasa-ma-n triunghi
prigonit de gravitatii
fiindca vreau sa-i dau DIANEI
spatii – infinite spatii.

Lumina lunii pline aluneca in casa.
Toti inecatii noptii si-nalta in oglinzi
Ca-n ape fata alba si iar la fund o lasa
Cand, luna ca sa iasa, obloanele le prinzi.
Si iat-o si mai alba, tiptil ca o pisica
Se suie pe burlane, patrunde prin feresti,
Saruta lung si ochii inchisi si gura mica,
Si cea mai tainuita iubire n-o feresti.
Dar, parasind orasul, razbate pe campie,
Se scutura deodata de praf sa n-o mai vaz,
Masoara iepureste paduri, livezi, mosie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovaz.

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi şi noapte
către Plevna, merg şi vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Şir de care cu provizii
schilăviţi în haine crunte
Scârţâit şi chiu, şi tropot
pe-acel drum de oameni plin.

Într-acest pestriţ amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână şi gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeţi din ţara noastră
şi s-opriră lângă ea.

Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeţi?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Şi m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna şi-i al meu.

Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchişi în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Şi-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Îşi ştergea cu palma ochii
şi plângând le tot spunea.

Dar în urmă, ei de grija
nopţii, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Şi grăbiţi se ridicară
toţi de jos, făcându-şi cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i
şi-ntuneric pe pământ.

Stete-aşa, mereu privindu-i
şi deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-şi
puţintica răsuflare:
Dragi creştini, voi unde mergeţi?
aveţi milă şi-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!

Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îţi sunt ştiute,
Ţi-ai văzut şi tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ţi toiagul tău şi du-te.
Noi suntem cu toţii tineri
zor avem şi mergem iute,
Tu eşti slabă şi puţină
şi e mult de mers pe drum.

Ea-şi întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateţi cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
şi de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi şti aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc şi eu!

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o tramba de nori,
Vine vantul si o destrama,
Vantul care scutura flori.

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,
Raurile curg toate spre mare.
Oricat ai merge de repede,
Nu poti s-ajungi pana la zare.

Unii caini latra doar, altii musca,
Bivolii sunt negri si-mpung.
Pa pajistea tanara, iezii
Sa-mbatraneasca n-ajung.

Lasa steaua sa cada chiar
Daca nu e de foc ci de gheata.
Poate venim din lumine ori poate
Din ceata venim si mergem in ceata.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destrama ca o tramba de nori.
Vine vantul si usuca dealurile
Pe care primavara se ivesc flori.

O boabǎ de Tǎmâioasǎ
Şi un bob de Otonel,
Ea şi mândrǎ şi voioasǎ,
El Muscat, aşa niţel,

Jos la cramǎ se-ntâlnirǎ
Lângǎ teascul nesǎtul,
Cicǎtelea auzirǎ
Cǎ nu ar fi must destul :

“Dacǎ anu-i secetos”,
Zise badea Otonel,
“Mustul iese şi el gros,
Deasemeni puţintel”

Da’ şi lelea Tǎmâioasǎ :
“De e ploaie multǎ-n varǎ,
Iese lungǎ şi-aia Grasǎ
De Cotnari, ca apa chioarǎ !”

“Asta nu cred cǎ se poate !”
Supǎrat nea’ Zingfandel,
“Viile sunt pline toate,
Sǎ n-avem noi tulburel ?!”

Sare friptǎ : Ce e oare ?!
Şi pastrama pe grǎtar,
“Iatǎ vine-n graba mare
De la vie, un plin car !”

Mai cu foc scripca bǎtrânǎ
Se aude peste vii,
Tot prinzând cu a ei mânǎ
Roatǎ-n horǎ flori de ii,

Mustul e pe sǎturate,
Sǎ mai tragem înc-o turǎ….
Mǎ opresc aicea frate
Cǎ îmi vine apǎ-n gurǎ !

Of !

În ceasul acela pe-a muntelui coamă –
unde-adăstarăm sub brazi,
nimiciţi de arzândul albastru
din clara preziua de toamnă –
Tu adormiseşi pătrunsă de soare
mie alături, în şură de cetini.
În şuier venind din adâncuri
arar ca un val de răcoare.

În valea lăsată în urmă se stinse,
de mult şi ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.
Rotind, în descândere, frunza visă
ca-n an mai putea înc-o dată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult şi ultimul zvon.

Diafane, seminţe întrăripate,
pe invizibile fire,
zburau peste noi – din veac în altul purtate.
Aşa ne încearcă îndemn câteodată
spre crudă, spre sacra uimire.
Mai are încă – mai are substanţă natură.
şi-n asta nespusă risipă
a-nchipuirii dintre o clipă şi altă clipă,
totul nu poate să fie amăgire.

Văzduhul seminţe mişca
spre ţinte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Şi-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri
ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei –
niciodată tu nu vei afla! –
ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieţii, ce se-alegea.

“Acum nu mai e vreme”, se ridică-n picioare Vasile,
“Ne-om aduna şi-om vorbi mai peste vreo două-trei zile…”
“Ascultă, boiere, la uşă e strajă,
Aşa că n-o să ieşi să te plimbi pe plajă,
Mihai, acuma-i vremea să-mi spui câţi copii îmi dai!”

“Selim”, zice-acesta, “copiilor mei le e foame,
La voi nu sunt cartofi, la voi cresc numai banane”.
“Lasă, nu-ţi fă tu griji”, vorba Selim i-o-ntoarnă,
“Că-i pun să culeagă banane la toamnă;
Mihai, acuma-i vremea să-mi spui câţi copii îmi dai!”

“Dar aici s-au născut”, intervine Vasile din uşă,
“Aici au condiţii, la voi n-au decât câte-o mătuşă!”
“Tu ce te amesteci?”, Selim îl priveşte,
“Poate că tocmai mătuşa aceea-i iubeşte!
Mihai, acuma-i vremea să-mi spui câţi copii îmi dai!”

“Ba nu-ţi dau nici un copil”, Mihai se burzuluieşte,
“Până nu mă conving că aşa la voi se trăieşte,
Vreau să verific Coranul şi bugetul alocat,
Programul lor zilnic şi fiece pat”
Selim zice “Hai,
Copiii sunt ai mei, Mihai!”

 (1990)