Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
Dar mamă e Măria… ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?

Tu mori, Cel-făr’de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.

Ţăranul povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut…

– Pentru ce-ai rămas, iubire! –
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă…
Murmuram: – De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit – mai blând să-mi fie –
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori –
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

– Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: “În lume
Echilibru-i neclintit –
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp –
Sufletul limpede, cugetul clar…
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi…
Et quelle paix semble se concevoir”

Şi ce pace pare a se zămisli!

Curg animale jupuite din cărţi,
cineva face focul sub ultima zăpadă
În vreme ce chiromantul bătrânei cetăţi
îi citeşte viitorul, în palma întinsă,
Afroditei din muzeu,
cu mult prea groase pulpe pentru gustul
meu…

Iarba subtire dumneata
deci fii atenta vin cosasii
miresmele te vor trada…
ei tin în mîna asii.

Nu stiu ca tu le esti stapîna
si vin precum sinucigasii…
e prea tîrziu si te ating cu mîna
din care lunecara asii.

De la mine pân’ la tine
Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele?
Sunt chiar lacrimile mele

Ce din ochii-mi au zburat
Şi pe cer s-au aninat

Cum se-anină despre zori
Roua limpede pe flori!…

Vărsat-am multe din ele
Pentru soarta tării mele!

Multe pentru cei ce sunt
Pribegiţi de pe pământ!

Multe lacrimi de jelire…
Iar de dulce fericire

Ah! Vărsat-am numai două,
Şi-s luceferi amândouă!

Sevilia, 1853

La curte la Stefan-Vodă
S-au strâns boierii la vorbă;
Stau închişi, se sfătuiesc:
Ostaşii la uşi păzesc.
Crez, vreun bine nu gătesc,
Ce ştii ce mai născocesc!

— “Beţi, boieri, şi ospătaţi,
Şi în urmă vă culcaţi,
Şi vă sculaţi în prânz mare
Să plecaţi la vânătoare
După păsări gălbioare,
Ce sunt lesne la vânare
Şi uşoare la purtare,
Când îţi avea vreun zor mare.
Noi le vânăm asudând,
Iar voi pe saltea şezând,
Căci ne jupuiţi pe noi
Şi vă-mbogăţiţi pe voi!

Da-va Dumnezeu cel mare
Să facem noi vânătoare,
Cu flintuliţa-n spinare
După corbi cu barba mare!”

sa te nasti într-un triunghi
prigonit din gravitatii
Si de-o viata sa respiri
neodihna dintre spatii.

sa fii tinta tuturor
ce-si duc teferi carabina
si din zborul – mândrul zbor
sa-ti polinizezi stamina.

sa te nasca-adeseori
pântecul DIANEI tale
si blestemul sa te-alunge
prin raspântii criminale.

DOAMNE, lasa-ma-n triunghi
prigonit de gravitatii
fiindca vreau sa-i dau DIANEI
spatii – infinite spatii.

A fost odat’ un om sărac,
Trăind de azi pe mâine,
Să dea puiuţilor flămânzi,
N-avea nici de o pâine.

Dar nu era sărac lipit,
La el, mereu pe masă,
Un fluier…
Eu l-am auzit,
Norocul nu. Ce-i pasă
Norocului de amărâţi ?
El trage la bogat !
Da’-i drept, şi omul…fluiera,
Când toţi plecau din sat…

Fiind odată în pădure,
De-atâta of şi dor,
De sub o piatră apăru
Un şarpe…dansator.
– Măi, omule, de-mi cânţi aşa,
Şi mâine, cu tot focul,
Îţi dau un ban,
Te prinzi ori ba?
– Da’…
Tare-ţi place jocul!

A doua zi, omul, drăguţ,
Plecă tiptil de-acasă
Şi se întoarse c-un bănuţ.
Apoi îşi luă casă…
Şi vite şi făcu averi
Şi-avu doar bucurii,
Până-ntr-o zi, când îi muri
Cel mare dintre fii.

Cum?
Zău, nu-mi vine-a zice,
Dar n-am să mă abţin,
Că omul este câteodată,
Aşa plin de venin !
De zile bune, la comoară
Gândind acel băiat,
Să tragă şarpele pe sfoară,
Voi…Dar fu muşcat.

– Ei, şarpe, dacă vrei să-ţi cânt,
Îţi cânt, nu-i supărare…
Îi zise omul întristat,
Sărac din nou.

– Iertare,
Dar noi prieteni să mai fim,
Nu mai putem ! De-aici,
Te du cu bine şi-i învaţă
Dreptatea pe cei mici…

după o poveste populară meglenoromână

Lumina lunii pline aluneca in casa.
Toti inecatii noptii si-nalta in oglinzi
Ca-n ape fata alba si iar la fund o lasa
Cand, luna ca sa iasa, obloanele le prinzi.
Si iat-o si mai alba, tiptil ca o pisica
Se suie pe burlane, patrunde prin feresti,
Saruta lung si ochii inchisi si gura mica,
Si cea mai tainuita iubire n-o feresti.
Dar, parasind orasul, razbate pe campie,
Se scutura deodata de praf sa n-o mai vaz,
Masoara iepureste paduri, livezi, mosie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovaz.