Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,
Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte
Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,
Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;
Pe unde primăvara cu multă maiestrie
Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,
Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.
Cu-aceste scule simple se află mobilată
Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,
Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,
Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,
Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă
Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit,
Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,
De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie
Din evii barbariei străvechi ce au trecut,
Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie
Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,
Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;
S-apucă cu iuţeală de verice palisade,
Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie
A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;
Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie
A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,
De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;
Căci spiritul culturei străbate de mirare
Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge
În cauza cea morală şi plină d-adevăr,
Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,
Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,
Vă spun că am plăcere a fi un privitor
La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate
Prin casă şi-n afară la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cochetează colo în căpitale
Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine
Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti
De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;
Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,
Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor
Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,
Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!

(1854)

Vine, tată, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zăresc.
Las să vie Oltul mare,
Că, români de când trăiesc,
Oltul tot la piept ne are
Şi-i al nostru şi ne ştie
Şi nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, las să vie
Că ni-e sol dumnezeiesc.
Vine, tată, Oltul mare,
Brazi trăsniţi rostogolind.
Las să vie Oltul mare,
Căci tătarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cărare
Şi n-au inimă să-l treacă
Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,
Cu noi horă nu se prind.
Las să vie, că-i îneacă,
Neamul nostru mântuind.
Vine, tată, Oltul mare,
Şi cu sânge-amestecat.
Las să vie Oltul mare,
Că mulţimi de oşti tătare
El pe mal a apucat.
Lifte poartă, lifte duce,
Lifte, bată-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Las să vie să-i apuce
Că ni-e scut de Domnul dat.

(N. Lenau)
Stai deasupră-mi, ochi de întuneric,
Cu putere mă pătrunde-acu ­

Serioasă, blândă, visătoare,
Neadâncit de dulce, noapte, tu!

Cu-al întunecimii tale farmec
Risipeşte ceaţa lumii reci,
Să te simt plutind deasupra vieţii-mi,
Singuratic, tu, în veci de veci.

Clădit-au grecii doară cetăţi de fală pline
Şi temple mari şi ziduri ciclopice-au zidit,
Dar toată măiestria clădirilor eline,
Columnele de marmur şi templele divine,
De mult s-au năruit.

Trăiesc numai imagini, hrănite de-amintirea
Condeiului istoric, ca vis numai trăiesc:
Dar cine poate zice că le-a pierit mărirea?
Ce cap va fi-ndărătnic să nege nemurirea
Poporului grecesc?

Nu murii ţin pe-o gintă, căci murii pot să cadă;
Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc şi mor:
Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă,
Dar nu prin fier şi lance, ei nu înving prin spadă,
Ci-nving cu mintea lor.

Se nasc, având în suflet mari, nobile destinuri;
Trăiesc, ca să creeze, şi trec ca nişte regi.
Umplând a lumii goluri, golind a mării plinuri,
Ei mor deplânşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri.
Nicicând nu mor întregi!

Aceia sunt bărbaţii, cari pot s-alunge norii
Naţiunilor uitate prin noapte şi sub fier,
Bărbaţi superbi cari poartă menirile-Aurorii,
Au larg avânt de vultur şi-n şir, ca şi cocorii,
Ei fură foc din cer.

Oh, sfânt şi nalt e darul, când ori la care neamuri
Trăiesc bărbaţi cu suflet, cum nouă ne-a trăit
Cipariu, căruntul duce, purtând a limbii flamuri,
Cătând să lămurească prin vii şi mândre lamuri
Un grai îmbătrânit.

Căci l-a trimis Geniul luminii să-şi unească
Puterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin:
Să caute şi să afle, să frângă-a lumii mască,
Întregi să ne redeie şi iar să ne renască
Prin grai de la Quirin.

Şi-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul
Pământurilor unde un grai găseşti şi-un port,
Că varsă lacrimi şipot tot colţul şi tot satul,
Că gem la groapă flamuri cernite, ca bărbatul
Naţiunii doarme mort!

Gândirea lui, aprinsă de-a neamului iubire,
Azi doarme-n glii şi doarme întreg avântul lui!
Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire
O limbă românească şi-a limbii noastre fire,
Cipariu de-acum nu-i!

E mort Cipariu? Voi spuneţi că-i mort? Dar oare poate
Să moară omul care dă vieţi, care-i trimis?
Nu-i mort! În mii de piepturi, în piepturile toate,
Trăieşte el de-a pururi; nici moartea nu ni-l scoate
Din piept, unde ni-e scris!

Trei scânduri şi-o movilă de glii nu pot s-ascundă
Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari!
Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă
Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă
Pe marele Cipariu!

(La mormântul lui Timotei Cipariu)

Cerul e ţesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

Din pământ izvorul iese,
Grâul – din seminţe dese,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoşesc –
Din cuvântul românesc.

(poezii pentru copii)

A trăi fără-a iubi,
Mă mir ce trai o mai fi !
A iubi făr-a simţi,
Mă mir ce dragoste-o fi !
A simţi făr-a dori,
Mă mir ce simţire-o fi !
A dori făr-a jertfi,
Mă mir ce dor o mai fi ?

Am schimbat naşterea pe moarte
În rest am rămas de tot sărac.
M-a izbit cu aripa un înger
şi am devenit rege,
pe un tron în prăbuşire.
Nu ştiu ce înseamnă cinci,
nu ştiu ce înseamnă patru
în genere nu ştiu nimic,
dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,
prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,
ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,
de-a dreptul în frunte.

Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are dacă o atingi pe obraz
Sunetul unor paşi care pleacă.

Vreau tot , sa stiu ca tot mi-e cunoscut
Cu tot ce-a fost , ce este si va fi
Sa mi se-nsire-n fata , zi cu zi ,
Enigmele de-acum si din trecut .
Vreau Sfinxul sa-si dezlege-al lui secret
Gioconda sa-mi explice-al ei suris
Sa aflu tot ce-a fost in paradis
Cu Eva si Adam sa stau la tabiet
Vreau soare , apa , tunete si ploi
Dar si verdeata , dune ca si stinci
Sa urc cu greu , pe coate si pe brinci ,
Sa am si nestemate-alaturi de noroi
Atunci , poate atunci ,voi intelege viata
Misterul ce se naste ne-ncetat
In ce e pur , curat sau intinat
In zile luminoase sau cind se lasa ceata
Si cind nu va mai fi in fata-mi vreun mister
O voi porni , agale , cintind usor , spre cer .