Sonetisti de calti si-alvita
presedinti de plastilina
inveliti în foi de vita
decorati cu naftalina

ciubucari honoris-causa
flasnetari de iarmaroc
va consuma menopauza
ard castanele în foc

amirali de corabioare
ideologi de mucava
cautatori de pete’n soare
sefuleti fără perdea

caractere de namol
pseudonime de halva
mumii de la Tekirghiol
inchiriati pe-o acadea.

( * Revista de tendinte surrealiste de la Constanta)

Eu am crescut cu Verdi,
Cu Bach si Titzian,
Visind pe Buonarotti
In vers esenian.

M-am imbatat cu Strauss,
Chopin mi-a fost amant
Si-am adormit pe Goya
Cu gindul la Mozart.

Rimbeaud imi e prieten,
Baudelaire e cam gelos,
Enescu-mi cinta seara
Cu-arcusul lui duios.

Rossini imi alina
Iubirea pentru List,
Vivaldi ma transpune
Pe unde de artist

Si ma ascund confuza
In ginduri delirante,
Pozind chiar pentru Rubens
In scenele flamande.

Titanii vietii mele
Pe care i-am iubit…
De nu v-as fi-ntilnit
La ce-as fi mai trait?

Las ochii, mamă, las să plângă!
Tu-n leagăn tot cu mâna stângă
Mi-ai dat să sug de-aceea sânt
Nătângă!
Dar n-am pus doară jurământ,
Să merg neplânsă în mormânt!

Nu plâng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plâng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu
În samă,
Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.

Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am şorţ cu flori şi dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Şi n-o să-mi meargă neam de neam.

Stă-n drum de vorbă cu vecine
Şi bate-n pumni: Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc şi gură rea!

Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.

Nu l-aş purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând,
Îl poartă-ntruna, şi de când!

Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strângă nora de pe drum.

Să-şi ieie noră pe-o satană?
Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Şi-n casă nici cenuşă n-au!

Auzi tu, mamă, câte-mi spune?
Şi-aleargă-n sat să mai adune
Şi câte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,
La câte legi am fi ajuns!

Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Şi dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă,-njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.

Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Şi-i de otravă Leana toată
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.

De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi ţes tortul
Şi umblu şi eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.

Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vrodată?
La joc mă poţi oricând vedea
Cu fetele de sama mea!

Ori am vorbit cu dânsa glume?
O fac de râs şi-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
În lume?
Îi ştiu eu focul ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?

Dar ce? Îl ţiu legat de mine?
Îl trag de mânecă? Ba bine!
El vine-aşa, de dragul lui,
Când vine.
Eu nu pot uşa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?

Sunt eu la urmă vinovată,
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrând
O dată?
Şi dacă lui nu-i dă prin gând,
Ea blastemă de nu-şi dă rând!

Dar poate da ea bobi cu sâta!
O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Şi-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.

Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi cu tot!

Într-o lume de neguri
Trăieşte luminoasa umbră.
Mai întâi scăldată
În ceţi eterne şi sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gândirii
Negurile albe pătrund
Şi formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui,
Ce-a lui margini îşi găseşte
Într-a negurilor creţi
Şi-nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări şi creţi în calea
Râului de-aer albastru,
Ce de cale îi serveşte
Mândrului geniu şi nalt
Al luminei.

Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?…
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul…
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!

Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci…
Era a noastră… Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?…
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc…

Când mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata… Ştii-l tu?…
Şi mama sta sfârşită-n glas…
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop…

Bătrâne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne…
Dar ostenit odat’ privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!…

…Şi m-am întors, stăpâne-al meu!…
Dar casa noastră nu mai este…
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort…
Cum s-a schimbat de-atuncea satul…
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul…

Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atât de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci…
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă…

Zadarnic cat stolul de visuri
Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură…
Şi toate râsetele mele
Din alunişul din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară…
Ne-aveam atât de bine noi…

Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară
Un mulcom zvon de patrafire,
Ce blând asupra mea-şi pogoară
Duioasa lor hirotonire…
Şi spune-i vântului să tacă
Când va porni de-aici la plai:
Că răposatul n-a fost vrednic
De poala ta, bătrâne crai!

(1905)

Umblă luna pe străzi.
Surâsul alb muşcă din trecut
ca o garoafă albă întunerecul nopţii.
Amintirile toate dor.
Aparentă liniştea dincolo de ziduri
şi doar în zborul Luminii uitarea
ca o flacără tăcerii.
Rădăcini ale dăinuirii,
dureros rodul luminii
printre genunile pereţilor
lumeşte pictaţi…
Suspendaţi în plase colorate
fluturii dansează incertitudini.
Dumnezeul marii singurătăţi
umblă mângâind prin cetate
şi susură, cântă izvorul
Iubirii revărsate în toate!

Sub fosforescenţa sumbră
A unui vechi candelabru,
Iată un schelet, o umbră,
Este bardul cel macabru.

Ceasul bate miez de noapte,
Şi din negre galerii
Se arată-n triste şoapte
Ai macabrului copii,

Şi s-aude ca de clopot
Un glas surd şi subteran
Resunând funebru-n ropot:
Leg an d-an, leg an van d-an!

Iar la jalnicul lor cântec,
Glas adânc, lugubre lire,
Din nou naşte ca din pântec
Şi începe să se-nspire.

Harfa lui macabră-nstrună
Şi toţi morţii se deşteaptă,
Iar băieţii împreună
Stau uimiţi, de-i vis ori faptă.

O sublimă-mprovizare
Cu accent suprauman:
„Unde-i vremea noastră oare?
Leg an d-an, leg an van d-an!

Am ajuns acum eu, bardul
Simbolist al omenirii,
Să mă uite bulevardul
În caverna părăsirii!

Cincinate! Cincinate!
Şi tu, Mirceo! Dus ni-i vacul!
Unde flori au fost rimate
Răsărit-a azi spanacul!

Căci învins-aBalamucul –
Fiica Romei e nebună! –
Şi Maimuţa şi Ciubucul
Şi-au dat mâna împreună!

Dar veni-va timpul
Gropii mele să se-nchine:
Ţara va deshide-Olimpul
Ca să intru eu cu mine!!”

Oh, amurguri violete…

Vine
Iarna cu plânsori de piculine…

Peste parcul părăsit
Cad regrete
Si un negru croncănit…

Vesnicie,
Enervare…
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie…

Vânt de gheată s-a pornit,
Iar sub crengile schelete,
Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,
– Vine, nu vine…

Oh, amurguri violete…

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.