I

Uliţile de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters; poarta l-a uitat! Şi ea l-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

II

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

III

Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăcin, se înălţa, în trupul lui, în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-şi toată puterea prin braţe: era întâiul avânt.
Putea, urcându-se pe scăunel, să-şi moaie degetul în gavanosul cu dulceaţă, de pe măsuţă, ca mai apoi, după ce şi l-a supt, să-l întindă şi mamei; era întâia dărnicie.
Putea păşi singur în cerdac: era întâia pribegie.
În curând paşii lui se căzniră prin ogradă; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcându-i semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene – el fugea în cerdac.
Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţu.

IV

Straiele băieţeşti îi fură întîia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.
În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-l însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.
Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de pe jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliţii. Şi el a uitat plânsul, şi a râs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă.
Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zmeie mititele, felurit colorate, care zburau fără vânt şi se cârmuiau fără sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.
Ea mânuind mâini nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.
Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.

*

Era într-un început de april, într-o dimineaţă din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui sfânt copil.
Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.
Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o duminică a pământului şi că florile pomilor sunt drăgălaşe ca surâsul… ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot râd.

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

(Paris, iulie 1886)

La bunica de la ţară
Moş Crăciun pe horn coboară
Fără teamă de scântei
Pân-ai număra la trei!

Ca să-mi lase-o jucărie
Vrea să afle şi să ştie
Câte-n stele şi în lună!
Dar bunica n-o să-i spună!

Ceşti crăpate, mâini murdare,
Plus dezordine-n sertare?
Moşu-aflase! Inamicul
Spiriduşu-i sau bunicul?

Dormi!… Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară…
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate…
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare…
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

Vă voi vorbi despre oamenii petrolului
şi despre sufletul lor negru şi mai inflamabil decât petrolul.

Vă voi vorbi despre mine
fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om al petrolului
şi sufletul meu negru şi inflamabil
mă face să vă vorbesc vouă celorlalţi oameni, cu toată brutalitatea.

Aşa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate.

Vă voi vorbi despre crimele lui şi ale oamenilor lui
vă voi vorbi aşadar despre crimele mele
şi fiţi siguri că nimeni n-ar putea cunoaşte mai bine sufletul, petrolul şi crimele
şi nimeni nu v-ar putea vorbi cu mai multă brutalitate ca mine.

Eu care sunt negru şi urât
şi care asemeni dealurilor petrolifere
am mocnit întotdeauna ceva groaznic în măruntaiele mele
eu care murdăresc şi distrug tot ceea ce ating
şi care asemeni petrolului sunt ticălos, pătimaş şi ignorant
şi izbucnesc din mine
şi nu-mi pasă de prăpădul pe care vorbele mele îl aduc pe lume.

Eu acesta vă voi vorbi despre petrol şi crimele lui.
Ascultaţi:
voi încă nu cunoaşteţi cât de murdar şi negru e petrolul
şi cât de murdari şi negri sunt oamenii lui.

Ascultaţi:
voi nu cunoaşteţi petrolul decât ca esenţă pură în eprubete
voi nu cunoaşteţi ca mine o mie de mârşăvii şi asasinate
cele o mie de femei care au fost ademenite
să-şi vândă ultima bucată de pământ pe o noapte de dragoste
voi nu cunoaşteţi jurămintele false şi sufletul sordid al petroliştilor începători
voi nu cunoaşteţi sondorii care au ars de vii în flăcări
în marile incendii provocate de înşişi stăpânii sondelor
pentru a stoarce ultimii bani de la societăţile de asigurare;
voi nu cunoaşteţi toate acestea
şi nu cunoaşteţi nimic din petrol şi din crimele lui.

Dar voi nu ma cunoaşteţi nici pe mine
fiindcă tot ce v-am spus până acum
nu e deloc un ţipăt de revoltă pentru soarta femeilor şi a sondorilor înşelaţi
ci un început de imn pentru petrol şi pentru mârşăviile oamenilor lui
un început de imn pentru aceia ce sunt capabili să mintă, să înşele şi să fure
un început de imn pentru mine şi toţi fraţii mei întru infamie
eu nu iubesc petrolul când ajunge esenţă pură în eprubete
eu îl iubesc aşa cu iese din pământ, murdar şi prin procedee murdare
îl iubesc cu furie, cu pasiune
şi vreau să cânt rasa mea teribilă de oameni ai petrolului.

Era o noapte umedă de toamnă
când mi-a venit în minte ca din pricina mârşăviilor de care sunt capabil
să mă fac om al petrolului.

Aşa era: o noapte umedă de toamnă
şi dumnezeu a vrut ca eu să devin repede un om al petrolului
şi forţele mele să le întreacă pe ale celor mai ticăloşi oameni

Am să cânt mai întâi satul în care am trăit
şi în care mâinile şi sufletul meu s-au murdărit
atât cât au putut ele să se murdărească.

Am să cânt Buştenarii, îngrozitorul şi monstruosul sat Buştenari
în care fiecare piatră vorbeşte de mine şi de crimele mele
în care fiecare femei vă poate spune cât sunt de cinic şi de mincinos
şi am să cânt apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe nişte amante bătrâne.

Dar şi atunci când am să cânt satul şi am să cânt sondele,
am să mă cânt tot pe mine
şi dacă ar trebui să cânt locuri pe care nu le-am văzut şi femei pe care nu le-am iubit
m-aş cânta tot pe mine
fiindcă în mine se zbat locuri pe care nu le-am văzut şi femei pe care nu le-am iubit,
şi am putut să-I zdrobesc şi să-I înlătur din drumul meu fără nici o milă
aşa cum spune în biblie că trebuie să striveşti capul şarpelui
aşa cum am strivit capul omului care avusese încredere în mine,
îmi aduc aminte:
am închis ochii, am zis doamne şi am izbit
şi pe urmă am ibit de mai multe ori fără să închid ochii şi fără să mai zic doamne
şi când am ieşit am fost mândru văzând că inima mea bate regulat.

Aşa a fost de fiecare dată:
inima mea a bătut regulat
şi asta m-a făcut să am încredere în mine
şi să fiu sigur că legile naturii sunt cu mine şi că îmi dau dreptate.

Cerul si-a deschis soborul
– Lerui, Doamne, Ler –
au pornit cu plugusorul
îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaer,
toti luceferii colinda
– Lerui, Doamne, Ler –

Vântul sufla cu lumina
– Lerui, Doamne, Ler –
în buhai de luna plina
leganat în ger.
Pentru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde’ndruga,
– Lerui, Doamne, Ler –

N-au venit cu grâu la poarta,
ci au rupt din cer
stele mari ca sa le’mparta,
– Lerui, Doamne, Ler –

Si’n Gustar de roade grele,
– Lerui, Doamne, Ler –
va fi câmpul cer de stele
tolanit sub cer…

Numai tu astepti în tinda,
– Lerui, Doamne, Ler –
suflete fara colinda,
si fara Prier.
Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea si pentru tine,
– Lerui, Doamne, Ler –