Printre meri şi printre peri
Plimbă-mi-se mari boieri,
Mari boieri cu cai bălţaţi
Cu călţuni împintenaţi,
Cai cu frâne de argint,
Cu poclăzi până-n pământ,
Plimbă-se, alintă-se,
Între ei intreabă-se:
Unde-i ciuta ciutelor,
Frumoasa frumoaselor,
Rumeneala zorilor,
Podoaba crăieselor?
Cu arcu’ să o vână,
Cu cununi s-o-ncununăm,
Cununii de cununie
Lui Vodă dalbă soţie.

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.

Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.

Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

În mină stă tânjind nemărginirea.
Din ţărmurirea clipei de cleştar
Se naşte golul şi neîmplinirea:
Turnaţi şi beţi oricât, e în zadar.

Rămân tot goală, mai mâhnită după,
Pe buza mea atâtea guri se-aştern,
Oceane-au curs şi s-au vărsat din cupă:
N-ajunge nimeni, nimeni nu astupă
Fără-de-fundul visului etern.

Animalele din curte
Au dat veste printre semeni
Să se-adune cât mai multe
Lângă corcoduşii gemeni.

Vor s-aleagă, de se poate
Un cocoş sau vreo felină
Să le fie şef la toate
În supunere deplină.

Se organizează-n grupuri
După talie şi neamuri
Fac pariuri, pronosticuri
Alianţe cu tam-tam-uri.

Porcul vrea să fie lider.
Că e gras şi chiar isteţ
Prin curte să umble liber
Scăpând astfel de coteţ.

Ţine un discurs claponul
Despre etică şi zel.
Să ocupe chiar el tronul
Nu i-ar displăcea defel.

Regină de s-ar putea,
Vrea să fie oaia neagră
Şi tare mult i-ar plăcea
Pe la serate să meargă.

Comitet ar vrea gâscanul.
Că încojurat de gâşte
Care îi susţin elanul
Va fi liber să se mişte.

Mai degrabă împărat
Se precipită măgarul.
De muncă s-a săturat
Împlinească-i-se harul.

Iar un pui de curcă şleampăt
Piuind se umflă-n pene
Vrea să pună certei capăt
Să se culce mai devreme.

Cum discuţia-i banală
Se retrag mergând alene
N-au căzut la învoială
Dar mai e şi mâine vreme.

Mă zoresc să scriu degrabă…
Pentru ce, nu ştiu nici eu
Mă zoreşte Dumnezeu?
Simt că viaţa mea e slabă?

Când apusul e mai falnic,
Norii toţi când strălucesc,
Melancolic îi privesc
Şi rămân cu ochiul jalnic.

Este oare, este oare,
Semn de moarte pe curând
Versul meu ce plânge blând
Ca susurul de izvoare?

Cu octombrie ce vine,
Fi-voi oare frunza-n vânt
Doborâtă la pământ
Şi uitată de oricine?

De-aud clopotul de jale,
Fără voia mea tresar,
De-ntâlnesc funebrul car,
Mă întorc din a mea cale.

I

Uliţile de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters; poarta l-a uitat! Şi ea l-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

II

Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia nimic: era aşa de mic!
Căsuţa lui de atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliţă prin care putea păşi; ochii mamei – singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci ştia numai să scâncească şi se numea Scâncea-Voievod.
A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele, a prins să meargă de-a buşelea prin molateca împărăţie a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărăşia unui mieluşel de lemn potcovit cu rotiţe, bucălat şi fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de ţesături şi parcă mai degrabă mieluşelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilaşul păştea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune şi de măsuţe, sălaş al urşilor, al lupilor, al tigrilor şi al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări şi a ascultat cele dintâi ciripiri: muştele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zadarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul îşi croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moţăind scuturată în rodii de rubin şi adormind în cenuşă.

III

Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăcin, se înălţa, în trupul lui, în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-şi toată puterea prin braţe: era întâiul avânt.
Putea, urcându-se pe scăunel, să-şi moaie degetul în gavanosul cu dulceaţă, de pe măsuţă, ca mai apoi, după ce şi l-a supt, să-l întindă şi mamei; era întâia dărnicie.
Putea păşi singur în cerdac: era întâia pribegie.
În curând paşii lui se căzniră prin ogradă; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcându-i semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene – el fugea în cerdac.
Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţu.

IV

Straiele băieţeşti îi fură întîia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.
În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-l însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.
Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de pe jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliţii. Şi el a uitat plânsul, şi a râs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă.
Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zmeie mititele, felurit colorate, care zburau fără vânt şi se cârmuiau fără sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.
Ea mânuind mâini nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.
Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.

*

Era într-un început de april, într-o dimineaţă din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui sfânt copil.
Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.
Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o duminică a pământului şi că florile pomilor sunt drăgălaşe ca surâsul… ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot râd.

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

(Paris, iulie 1886)

La bunica de la ţară
Moş Crăciun pe horn coboară
Fără teamă de scântei
Pân-ai număra la trei!

Ca să-mi lase-o jucărie
Vrea să afle şi să ştie
Câte-n stele şi în lună!
Dar bunica n-o să-i spună!

Ceşti crăpate, mâini murdare,
Plus dezordine-n sertare?
Moşu-aflase! Inamicul
Spiriduşu-i sau bunicul?

Dormi!… Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară…
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate…
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare…
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.