Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor –
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

In strainatate-mi, pamantean in lacrimi,
stau de veghe langa vatra mea de patimi.
Suflet prabusit in huma ca in perne –
¬nici o veste – de odihna nu-mi asterne.

Nu cu ochii mai privesc – hotar – poiana.
Cat in preajma, pretutindeni, printr-o rana.
Iscodesc prin vai, prin larga-mparatie,
vreo faptura de mai este – sa ma stie.

Chem spre miazazi si noapte, n-am raspuns.
Sa ard singur, orice zare sa ma-nfranga
ursitoarele-nceputului m-au uns

si, tanjind, sa-mi scape clipa cand o stea
sare, ca spre-o alta lume, sa se stanga
si sa-nvie-n picurul din geana mea.

Pământ impadurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar langa izvoare,
Dar spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi
Salbaticele pasari calatoare?
Peste straine asezari lumesti
Duc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine,
Si mor cu tine-n inimile lor
Când le frang zborul gloantele haine.
Eu n-am să uit c-aici am ras intai,
Ca am strigat intaia-njuratura,
Ca am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sarate-n gura.
Stangaci, iubind aici intaia oara,
Ti-am spus, când nu-i spusesem inca ei…
Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi
Intaii sovaielnici pasi ai mei.

Copiii cresc si unii se despart
De cei ce le-au dat viata din iubire.
Plecarile din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicand drept despartire.
Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi si eu la tine vin tiptil,
Si-n fosnetul luminii din frunzisuri
Mă faci din nou nevinovat copil.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său –
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… “va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa – drept amintire –
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi… “Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea…

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă – fatal – nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…

Stau acum pe-o buturugă
Şi mă uit prin văi,
Nu-i mai mult decât de-o fugă
Până-n deal: şi parcă-i oaste
Cum se văd în şir de coaste
Sutele de clăi.

Împrejurul meu învie
Toate câte sunt,
Ce de joc şi veselie
Când e soarele la toacă!
Iată-le, sărind la joacă
Undele de vânt.

Una printre clăi s-ascunde;
Umblă pe furiş,
După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,
Dar, cotind, gonita sare
Repede-n tufiş.

Toate-n câmp acum s-adună
Crângul răscolind
Iar frunzişul sună, sună!
Dar pe când aleargă ceata,
Iat-o, din tufiş, şireata,
Iese hohotind.

Ies, cu capul dat pe spate,
Soaţele-i spre văi;
Răzvrătesc, întunecate,
Brazdele de fân, se-ncurcă
Printre spini şi iarăşi urcă
Coastra, printre clăi.

Şi mereu aşa colindă
Dealurile-ntregi.
Şi-n sfârşit, când e s-o prindă
Toate cad pe ea deodată,
Din grămada-ncăierată
Nu le mai alegi.

Multe guri acum se-ngaimă,
Vălmăşag nespus;
Paiele de câmp, de spaimă,
În vârtej acolo prinse
Se rotesc şi joacă-mpinse,
Se ridică-n sus.

Liniştite-n urmă toate
Tac şi stau pe loc.
Nu stiu, de-obosite, poate.
Ori aleg prin Ugă-Bugă
După cine să mai fugă
Într-al doilea joc.

Că-n curând încep să salte
Pe sub tei; şi cern
Flori de tei din crăngi înalte.
Loc făcându-le să treacă,
Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,
Spicele s-aştern.

Iar din tei, privind la ele,
Ispitiţi de joc,
Nişte pui de rândunele
Şi-au uitat mâncarea-n gură:
Jocul ăsta nu-l ştiură!
Cerule, fă loc!

Unu-ncepe-acum să-şi bată
Aripele-n vânt,
Iată-i toţi acum deodată
Ciripind în zări senine:
Iar pe sus pe-acolo-i bine,
Nu ca pe pământ!

Şi se-ncinge-o veselie,
Toate sar mereu,
Flori şi ierburi din câmpie,
Vânt şi flori şi rândunele –
Vesel, de-aş putea cu ele
M-aş juca şi eu!

Gâtul mierlele-ntinzându-l
Nici nu mai ajung
Să răsufle, – aşa li-e gândul
La ce văd, la câte-ascultă,
Şi-n uimirea lor cea multă
Şuieră-ndelung.

Veveriţa, de mirare,
Când e-n vârf de fag,
Când p-un ram, când pe-altul sare,
După cum mai bun e locul
Printre crengi să vadă jocul
Cel aşa de drag.

Iată-i iepurii, nebunii
Coarne-n cap îşi pun,
Stau în două labe unii,
Alţii peste cap s-aruncă,
Sturzii hohotesc pe luncă,
Şi, de râs nebun,

Pitpalacu-n grâu sughiţă
Iar nepoţii lui
După mama cea pestriţă,
Mai pestriţi ca ea la pene,
Sprinteni fug prin buruiene
Doisprezece pui.

Şi mereu se-ncinge jocul,
Până pe-nserat –
Şi e plin de râset locul,
Plin de cântec deal şi vale.
Câte-un nor drumeţ pe cale,
Galben de mirat,

Stă pe loc acolo-n naltul
Cerului, privind.
Plec-apoi. Dar vine altul.
Nu ştiu ce gândeşte norul,
Dar atotstăpânitorul
Soare-n cer, zâmbind,

Ca un moş privind nepoţii,
Zice: „Aşa băieţi!
Veseli şi la joc cu toţii!
Pentru asta-mi place mie
Truda mea de-o veşnicie
Să tot nasc vieţi!“

(Tribuna poporului, Arad, 1900, nr. 52  )

Pleacă Leana la fântână,

Dăliana-i fată dalbă

Cu două cârcege-n mână.
Găsi apa tulburată,
De voinici înconjurată.
“Voi voinici, voi vânători,
Ce cătaţi aicea-n zori?”
“Noi pe tine te căutăm
Şi cu drag îţi închinăm”
La mulţi ani cu sănătate
Să aveţi parte de toate.

De ce mă-ndrept ş-acum la tine iarăşi?
Căci făr- de tine n-am de spus nimică…
Şi azi nu-mi pasă lumea ce-o să zică
De-acest poem, în contră-mi, spre ocară-şi.

De grija ei un fir de păr nu-mi pică…
Să ieie dar copiii mei în gheară-şi;
Părerea ta, iubit şi blond tovarăş,
De ea mă bucur şi de ea mi-e frică.

Amor şi moarte sunt în duşmănie:
Amic acestei des am căutat-o,
Ci-n drumul ei m-am dat, copilo, ţie…

Viaţa mea din nou ai câştigat-o
Şi orice road-a ei şi armonie
A ta-i cu drept: deci şi pe-aceasta iat-o!

Striga Lumea:
– E sfirsitul!

Raspunde Pamintul:
– Va aste-e-e-e-pt….

Si glasul macabru ride de larma.
Ingroziti, oamenii se calca in picioare.
Din Cer pica pedeapsa cu tunet ce sfarma.

Nici unul nu-i rau. Smerenia implora.
In cor de cainta, cersesc tremurind
Cu ochii in sus…o singura ora!

Se amesteca tari, desfacindu-se hotare.
Nu mai exista nimic sa desparta
Nici moartea ce vine, nici viata ce moare.

In fata Lui, nici unul nu-i tare.
O mina-ncarcata de aur se-agita
Si-o burta flaminda isi cere iertare.

E haos deplin. Apa e cer, iar cerul e apa.
Slova din Carte prinde contur,
Cei vii, rugindu-i pe morti sa iasa din groapa.

Incepe Judecata din urma.
Tacere deplina. Oare a fost de ajuns
Jertfa Mielului din turma?

Bate gongul: Totul pentru adevar!
Cercetarea va fi minutioasa
Pina la ultimul fir de par.

Groaza e stapina peste omenire.
Se respira printr-o singura gura.
Acum, analiza este fara jertfire.

Urmeaza trierea – din cite se spune –
Acum e momentul suprem. Se va vedea
Cine se duce de tot si…cine ramine.

Nevazutul vorbeste: “Dupa multe dezbateri
Concluzia imi spune ca, nici unul din voi
Sa traiasca de-Apururi, nu poate!”

Geamatul Lumii se stinge sub stinci.
Universele pling soarta Pamintului,
Contopindu-se cu tipete din strafunduri adinci.

…

Dimineata ma prinde picotind pe idei.
Cineva bate la use. A venit lumea
Sa imi ceara socoteala pentru sfirsitul ei.

Fecioare dulci, e în zadar!
Privirea voastră fermecată
Şi ale voastre jurăminte,
Oricât de calde şi de sfinte,
Nu pot din drum să mă abată,
Căci e croit, mai din-nainte,
Aşa spinos şi solitar…
Un glas îmi strigă: Mergi! Nebun,
Puterei sfinte mă supun,
Şi fug, şi fug în largul zărei,
Şi fug în voia întâmplărei
P-aripa largă a fanteziei,
Călăuzit de-un singur dor:
Sunt jidovul rătăcitor
Al poeziei!