bătrânul
umbra îşi ţinea
deoparte
în casa mare
între amintiri
cu ramă

crescuse-n el
un dor sălbatic
mai vechi ca lumânarea
din odaie
şi mi-l punea
în somn
uşor pe frunte
iar eu visam
că stam cu luna-n
ploaie

Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
– Grăbeşte…
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori…
Tot mai sus,
Tot mai departe –
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!…
Haide, calule, grăbeşte!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
– Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde –
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
– Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea…
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine –
Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…

Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea –
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar…
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi… romanţa s-a sfârşit!

(1908)

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând.

Vezi luna-n cingătoarea
Aprinsei bolţi albastre,
Argintul ei tiveşte
Şi pragul casei noastre.

Şi uite,-n clipa asta
Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă
Să simt întreg amarul
Acestei nopţi de toamnă.

Dar parcă plâng copacii
Din frunzele lor moarte,
Şi parc-aud un cântec
Cum tremură departe.

Aievea simt în suflet
Cum jalea lui m-apasă –
Aş vrea să fiu acuma
În sat la noi, acasă.

S-ascult cântarea blândă
Cum picură domoală,
Şi capul greu de gânduri
Să-l culc la mama-n poală.

Ea, biata, să-mi sărute
Şuviţele pe frunte,
Norocul să mi-l vadă
În firele cărunte.

Încetişor la sânu-i
Obrajii să-mi îngroape,
Şi lacrima nădejdii
Să-i tremure-n pleoape.

Şi lacrima nădejdii
Pe fruntea mea să cadă:
Un picur de văpaie
Pe-un bulgăr de zăpadă.

(1905)

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm –
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer… Literatură…
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti…

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!…

Uite,-mi zise o fetiţă
frumuşică foc,
aici,
am făcut eu o piscină
pentru câteva
furnici.

Tare mult cred că le place,
am adus şi o
saltea,
e cam moale, că-i din
pâine,
dar, să ştii, se bat pe ea!

Le-am făcut şi
trambulină,
c-am furat, sst, o măslină,
hai, furnico, în picioare,
urcă-te
pe scobitoare!

Vezi, aici e numai
apă,
furnicuţele să-ncapă,
că sunt multe şi-or să vină
şi mai multe
la piscină.

Eu, un pic, m-am
îngrozit,
cu furnici ne-am pricopsit –
ce noroc să ai în casă
o minte
ingenioasă!

Dar nu înţeleg de ce,
după ce le stropesc
bine,
ca să le învăţ cu apa,
zise,

fug aşa de mine…

Ce chiot, ce vaiet în toamnă…
Şi codrul sălbatec vuieşte –
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.

– Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă…

Cand poporul acesta tembel
va plati pentru tot, pentru toate,
ce vei face, Stapane, cu el
in teribila Ta bunatate?
Cu venin concentrat de crotal
isi amesteca zerul, samanta.
Oare e vre-un infern mai total
decat cel ce si-l face cu mana?
Mila Ta? El Ti-o zvarle-n obraz
si-Ti ranjeste la tunelul vocii.
Rostul lui pe pamant pare azi
sa-si ucida cu bata proorocii.

Dar ingaduie-l, Doamne, si vezi
cati smintiti se pornesc sa Te-nfrunte,
cate cranii surad prin livezi,
cate moase ne-asteapta pe munte.
Mai ingaduie-l, Doamne! Sub usi
mai strecoara-ne-o biata speranta.
Sfintii nostri cu barbi de cenusi,
pentru ce nu-i asezi in balanta?
Printre neamuri cu suflet hain
noi cu ce ne-am hrani mai departe,
daca nu ne-ai fi dat un tain
de cucuta, de cantec si moarte…