Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
– Grăbeşte…
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori…
Tot mai sus,
Tot mai departe –
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!…
Haide, calule, grăbeşte!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
– Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde –
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!…

Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
– Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea…
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine –
Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…

Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea –
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar…
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi… romanţa s-a sfârşit!

(1908)

Vezi luna-n cingătoarea
Aprinsei bolţi albastre,
Argintul ei tiveşte
Şi pragul casei noastre.

Şi uite,-n clipa asta
Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă
Să simt întreg amarul
Acestei nopţi de toamnă.

Dar parcă plâng copacii
Din frunzele lor moarte,
Şi parc-aud un cântec
Cum tremură departe.

Aievea simt în suflet
Cum jalea lui m-apasă –
Aş vrea să fiu acuma
În sat la noi, acasă.

S-ascult cântarea blândă
Cum picură domoală,
Şi capul greu de gânduri
Să-l culc la mama-n poală.

Ea, biata, să-mi sărute
Şuviţele pe frunte,
Norocul să mi-l vadă
În firele cărunte.

Încetişor la sânu-i
Obrajii să-mi îngroape,
Şi lacrima nădejdii
Să-i tremure-n pleoape.

Şi lacrima nădejdii
Pe fruntea mea să cadă:
Un picur de văpaie
Pe-un bulgăr de zăpadă.

(1905)

Uite,-mi zise o fetiţă
frumuşică foc,
aici,
am făcut eu o piscină
pentru câteva
furnici.

Tare mult cred că le place,
am adus şi o
saltea,
e cam moale, că-i din
pâine,
dar, să ştii, se bat pe ea!

Le-am făcut şi
trambulină,
c-am furat, sst, o măslină,
hai, furnico, în picioare,
urcă-te
pe scobitoare!

Vezi, aici e numai
apă,
furnicuţele să-ncapă,
că sunt multe şi-or să vină
şi mai multe
la piscină.

Eu, un pic, m-am
îngrozit,
cu furnici ne-am pricopsit –
ce noroc să ai în casă
o minte
ingenioasă!

Dar nu înţeleg de ce,
după ce le stropesc
bine,
ca să le învăţ cu apa,
zise,

fug aşa de mine…

Ce chiot, ce vaiet în toamnă…
Şi codrul sălbatec vuieşte –
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.

– Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă…

Cand poporul acesta tembel
va plati pentru tot, pentru toate,
ce vei face, Stapane, cu el
in teribila Ta bunatate?
Cu venin concentrat de crotal
isi amesteca zerul, samanta.
Oare e vre-un infern mai total
decat cel ce si-l face cu mana?
Mila Ta? El Ti-o zvarle-n obraz
si-Ti ranjeste la tunelul vocii.
Rostul lui pe pamant pare azi
sa-si ucida cu bata proorocii.

Dar ingaduie-l, Doamne, si vezi
cati smintiti se pornesc sa Te-nfrunte,
cate cranii surad prin livezi,
cate moase ne-asteapta pe munte.
Mai ingaduie-l, Doamne! Sub usi
mai strecoara-ne-o biata speranta.
Sfintii nostri cu barbi de cenusi,
pentru ce nu-i asezi in balanta?
Printre neamuri cu suflet hain
noi cu ce ne-am hrani mai departe,
daca nu ne-ai fi dat un tain
de cucuta, de cantec si moarte…

Atât de umil aerul
memorând îmbrăţişările lumii…
Între un fir de iarbă şi un fir de nisip
roua creşte albă nejudecată de mirarea depărtărilor
ce nu ştiu frângerea uitată-n strălucirea Luminii.

Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
– Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.

Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.

Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
A ieşit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,
Întinzându-şi nimicirea din o ţară-n altă ţară,
Şi în veci fără cruţare, neavând, nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
Şi e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
Şterge-n clipă o cetate, trece munţii dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leşuri şi târăşte-ncoa şi-ncolo
Dărmături muiate-n sânge cu popor după popor…
Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,
Iar toţi zeii vechi se surpă, ş-amuţit e chiar Apollo.
Printre ţipete şi lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.

Eu l-am vazut pe Mos Craciun, e un mosneag
Cu barba alba, cu cojoc si cu toiag,
Ca toti mosnegii care trec pe drum.

Departe, intr-o tara fermecata
In care nimeni n-a ajuns vreodata,
Sta singur cuc intr-un bordei de fum.

Si trage mosul, trage din lulea.
Si zilele se duc, si iarna vine,
Si prin casute-ncep a-l astepta
Baieti cuminti si fete mici ca tine.

Si intr-o sara, Dumnezeu-cel-Sfant
Intinde mana-i buna spre pamant
Si-anina-n cer, de-un fir de borangic,
Un pui de stea pentru Isus cel mic…

Atunci pe nevazute cararui,
Porneste Mos-Craciun cu sacul lui,
Si când adoarme zvonul de colinda,
El bate-ncet Ia usa de la tinda.

A fosit, mosneagul bun, si-acum un an,
Dar tu erai prea mica si nu stii:
Ti-a pus sub perinuta jucarii
Si-un cercelus cu piatra de margean.

Iar când a fost sa iasa din iatac,
Maicuta l-a pândit de dupa usa,
Sa nu te vâre din gresala-n sac,
Ca pe-o papusa!