Obrăjori de mere coapte,
Ce-aţi visat voi astă-noapte?
Prin nămeţi cum trece luna
Sau cum vă dezmiardă buna?

Am visat că la fereastră
Îmi zâmbea o stea albastră.
Apoi neaua de pe stradă
S-a făcut Om de Zăpadă!
Şi-o zână cât o mărgea
L-a schimbat în acadea!

In memoria lui Igor Vieru,
Petru Zadnipru, Liviu Damian,
Ion Vatamanu, Vlad Iovita
Ceva se-ntampla azi cu noi:
Azi lacrimile sunt gunoi.

Eu mor pe cruce pentru ea,
Iar lumea hohoteste rea.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!
Din paine iau, sa pot zbura,
Cat de pe flori albina ia.
Dar tot eu sunt si judecat
Ca, trandavind, m-am imbuibat.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!
Ajuns-am a umbla mereu
In brate cu mormantul meu.
Si nu stiu unde sa-l mai pun
Sa am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu stiu, iata, in chinul meu,
De-am mai trait!
Vesteste-L, mama, pe Dumnezeu
Ca am murit!

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.

Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate ca poci să mai trăiesc.

Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.

Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns, –
Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, –

Mai stă tot mândru încă şi capul nu îşi pleacă:
Stă cu braţe-ntinse zefirii înfruntând;
Priveşte însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ş-o s-auzi un trosnet şi focu-i viforând.

Tati, ajută-mă să-i scriu lui Moş Crăciun
o dorinţă frumoasă!

Dragă Moş Crăciun,

Numele meu este…fetiţă
şi prenumele…inimoasă

Îţi scriu printr-un fulg de zăpadă,
care, tremurând, m-a rugat
să-l trimit cu o dorinţă de copil,
spre tine, imediat

L-am trimis, dar, Moş Crăciun,
atunci când zăreşti un fulg mărunţel,
uite: atâtica,
să iei repede-repede din săculeţul lui
scrisorica

Chiar dacă tata mi-a zis
că o dorinţă de iubire se împlineşte
acolo unde, pe pământ,
o steluţă de argint se topeşte,

Eu nu vreau ca fulguşorul acesta de nea
să se topească

din cauza mea

Tu n-ai să- mi fii, Divinule, aproape
cât timp, citind ce-am scris, nu Te descopăr
ca literă a mea, şi ca cerneală
cu care scriu muindu- mi pana- n stele.
Ce scris secret tot pâlpâie întruna
sub scriitura mea? Sunt palimpsestul
fiinţei Tale răzuită aprig
de pe bătrânul pergament al lumii.
Cum să Te fac încă citit şi astăzi
de ochii celor fără de vedere?

Peniţa mea muiată- adânc în Vega
Te scrie doar ca alfa şi omega.

Cu palma cozoroc pe frunte
vad la tropic de pe munte

un pitic carand surcele
pentru-o vatra din Sacele

si-un calugar mistic, fin
batand toaca la Zizin

pe o banca’n Lanikai
(pe un alt picior de plai)

vad cum anii suie’n pod
saci cu zahar dela Bod

dimineata-si varsa varul
sus pe pisc pe Postavarul

si aud din Tarlungeni
fluier stins peste poieni

pana’n miez de Waikiki

—dorule, de unde-mi vii?

Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare…”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.

Un lup odată se plângea tare
Că, de ce merge, lumea se strică:

Bestie mare,
Bestie mică
Azi e totuna, ori lupi, ori miei…
Grele prefaceri! timpi şi mai grei!
Că pe el, lupul, toţi îl înjură
Şi toţi cu totul îl pradă,-l fură

Ş-apoi când e o vulpe de rea reputăciune,
D-o viaţă prea urâtă, ce nu se poate spune,

Şi, culme peste toate,
Vecină, din păcate,

Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate.
Şi n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu,
Căci marea-i paţienţă îl bagă-n iad de viu.

Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:

Toţi judeci ca aceia, înalt areopagiu,
De bestii arbitragiu.
Petiţia pornise pan lupul, sa se plângă,
Şi-n dreapta-şi luă locul, iar vulpea — în a stângă.
Procesul era-n forme, avea şi avocaţi,

Tot zmei de doctoraţi
P-o limbă bestială
Ce-i zic şi năciunală,
Erau şi speptători,
Aptriţe şi actori;
Vorbea d-un reglemânt,
Scotea ş-un testământ
Pe limba bestială,
P-atuncea năciunală.

“Princip! proprietate!” nea lupul nainta;
“Frăţie! libertate!” lea vulpea declama.
“Justiţie!” “‘Mpilare!” “Virtute!” “Strâmbătate!”
“Ba cauză!” “Ba gaşcă!” “Minciune!” “Veritate”
“Martiriu, abnegaţii!” “Desfrâu, ipocrizie!”

“Ba Dumnezeu mă ştie!”
“Ba binele comun!”
“Ba binele străbun…”

Ba lupul şi d-onoare cu dinţii se ţinea,
Şi până la candoare şi vulpea întindea.
D-acestea talmeş-balmeş din ambe părţi tuna,
Spelunca de cicane, de uiet răsuna.
Bătea cu laba lupul, pe hoaţa fulgera,
Sărea, ţipa şi vulpea: “Calomnie!”striga,
Şi iarăşi la martiriu, şi iar la libertate,
Şi iarăşi la onoare, şi iar la veritate.

Şi vulpea, ca isteaţă,
A lupului trecute le da de tot pe faţă;
Ci de trecutul vulpii şi lupul se înhaţă.
Ajunseră, în fine, a-şi arunca în nas,

Pe târnuit, pe ras,
Ultrage foarte grele l-a unuia domnie
Ş-a vulpii dibăcie;
Ajunse pân’ să zică că lupii sunt rapaci!
Şi lupul să întoarcă că vulpile-s cârpaci!…

Atunci să fi văzut
Ce nu s-a mai văzut!
Scot dreptul natural,
Scot dreptul criminal,
Ba dreptul zoologic,
Ba cursul patologic

Frăţiei medicale… scotea şi la patente,
Din cele mai potente,
Şi dezvolta amarnic ştiinţa economică
Şi arta hironomică,
Şi drepturile toate, pe faţă şi pe dos,
Din scoarţă până-n scoarţă retorice sofiate.
Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos

Cu gurile căscate.
Nu prea ştiau de carte ăi judici bestiali,
Ş-având cam pe a rânză pe zişii năciunali,
Pe unul şi pe altul întruna condamnară,

Sentinţa pronunţară:
“Tu minţi, jupâne lupe, când ne vorbeşti d-onoare,
Că n-ai princip, nici lege;
Şi tu, vulpe, de unde ieşişi cu a candoare?
Pe amândoi să-i lege!
Furatele de vulpe de lup s-au fost furat,
Văzute-nvederat,
Şi toate să s-aducă aci în tribunal.
Articolul — cutare — din dreptul bestial

Le dă neapărat,
Dup-al naturii curs,
La zgripsor şi la urs.
Cocoşul şi curcanul,
Precum şi ‘rangutanul,

Precum şi bucefalul vor fi de mărturie,
Să puie-aci pecetea, precum ca să se ştie.”

(1860)

Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc
O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte
Ţăranul prost, zicând c-ar face ogor din locul ce robeşte
C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun mijloc.

Bătrâna stâncă simte gândul ce împrejurul ei rânjeşte,
Dar tace, şi când suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios,
Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios,
Pe când chiar apa care-o sapă din sânul ei se limpezeşte.

Bătrâna stâncă e zadarnic de ani luată la mijloc…
În umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi puternici,
Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
nemernici —
Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc.