Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare…”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.

Un lup odată se plângea tare
Că, de ce merge, lumea se strică:

Bestie mare,
Bestie mică
Azi e totuna, ori lupi, ori miei…
Grele prefaceri! timpi şi mai grei!
Că pe el, lupul, toţi îl înjură
Şi toţi cu totul îl pradă,-l fură

Ş-apoi când e o vulpe de rea reputăciune,
D-o viaţă prea urâtă, ce nu se poate spune,

Şi, culme peste toate,
Vecină, din păcate,

Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate.
Şi n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu,
Căci marea-i paţienţă îl bagă-n iad de viu.

Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:

Toţi judeci ca aceia, înalt areopagiu,
De bestii arbitragiu.
Petiţia pornise pan lupul, sa se plângă,
Şi-n dreapta-şi luă locul, iar vulpea — în a stângă.
Procesul era-n forme, avea şi avocaţi,

Tot zmei de doctoraţi
P-o limbă bestială
Ce-i zic şi năciunală,
Erau şi speptători,
Aptriţe şi actori;
Vorbea d-un reglemânt,
Scotea ş-un testământ
Pe limba bestială,
P-atuncea năciunală.

“Princip! proprietate!” nea lupul nainta;
“Frăţie! libertate!” lea vulpea declama.
“Justiţie!” “‘Mpilare!” “Virtute!” “Strâmbătate!”
“Ba cauză!” “Ba gaşcă!” “Minciune!” “Veritate”
“Martiriu, abnegaţii!” “Desfrâu, ipocrizie!”

“Ba Dumnezeu mă ştie!”
“Ba binele comun!”
“Ba binele străbun…”

Ba lupul şi d-onoare cu dinţii se ţinea,
Şi până la candoare şi vulpea întindea.
D-acestea talmeş-balmeş din ambe părţi tuna,
Spelunca de cicane, de uiet răsuna.
Bătea cu laba lupul, pe hoaţa fulgera,
Sărea, ţipa şi vulpea: “Calomnie!”striga,
Şi iarăşi la martiriu, şi iar la libertate,
Şi iarăşi la onoare, şi iar la veritate.

Şi vulpea, ca isteaţă,
A lupului trecute le da de tot pe faţă;
Ci de trecutul vulpii şi lupul se înhaţă.
Ajunseră, în fine, a-şi arunca în nas,

Pe târnuit, pe ras,
Ultrage foarte grele l-a unuia domnie
Ş-a vulpii dibăcie;
Ajunse pân’ să zică că lupii sunt rapaci!
Şi lupul să întoarcă că vulpile-s cârpaci!…

Atunci să fi văzut
Ce nu s-a mai văzut!
Scot dreptul natural,
Scot dreptul criminal,
Ba dreptul zoologic,
Ba cursul patologic

Frăţiei medicale… scotea şi la patente,
Din cele mai potente,
Şi dezvolta amarnic ştiinţa economică
Şi arta hironomică,
Şi drepturile toate, pe faţă şi pe dos,
Din scoarţă până-n scoarţă retorice sofiate.
Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos

Cu gurile căscate.
Nu prea ştiau de carte ăi judici bestiali,
Ş-având cam pe a rânză pe zişii năciunali,
Pe unul şi pe altul întruna condamnară,

Sentinţa pronunţară:
“Tu minţi, jupâne lupe, când ne vorbeşti d-onoare,
Că n-ai princip, nici lege;
Şi tu, vulpe, de unde ieşişi cu a candoare?
Pe amândoi să-i lege!
Furatele de vulpe de lup s-au fost furat,
Văzute-nvederat,
Şi toate să s-aducă aci în tribunal.
Articolul — cutare — din dreptul bestial

Le dă neapărat,
Dup-al naturii curs,
La zgripsor şi la urs.
Cocoşul şi curcanul,
Precum şi ‘rangutanul,

Precum şi bucefalul vor fi de mărturie,
Să puie-aci pecetea, precum ca să se ştie.”

(1860)

Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc
O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte
Ţăranul prost, zicând c-ar face ogor din locul ce robeşte
C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun mijloc.

Bătrâna stâncă simte gândul ce împrejurul ei rânjeşte,
Dar tace, şi când suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios,
Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios,
Pe când chiar apa care-o sapă din sânul ei se limpezeşte.

Bătrâna stâncă e zadarnic de ani luată la mijloc…
În umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi puternici,
Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
nemernici —
Bătrâna stâncă uriaşă e neclintită de pe loc.

Frunzuliţă chimionu,
Chimionu, anasonu,
Mai dă, doamne,-un Sfânt-Ionu,
Să prăznuim patraonu
Cu Jenică Arionu!
Să mai mergem la fiatru
Să văz doi jandari cât patru!

Că era mare-mbulzeală
De-mi venise ameţeală;
Că Jenică Arionu,
Pasămite-i farmazonu,
A tras la loja de sus
Şi drept în faţă ne-am pus,
La lojă de beletaj,
Unde-i mai mare blamaj!

C-apoi stam şi petreceam
Şi în lojă chef făceam,
La poliţie nici gândeam,
La poliţie, bat-o vina!
Că ea e toată pricina,
Ea cu colonel Algiu,
Ursuzu şi belaliu,
Nu i-aş mai vedea chipiu!

Că toamna când petreceam
Ş-ăl mai mare chef făceam,
Iacă-i domnu colonel
Ne pofteşte frumuşel
Să mergem la ceai cu el,
Şi la ceai şi la cafea,
La soarea cu refenea,
Şi ne-ncântă, ne descântă,
Bată-l măiculiţa sfântă!
El tot haide! noi tot ba!
Ne-a-nteţit cu dragostea;
Noi trăgeam, el ne-mpingea,
Tot aşa şi iar aşa
Pân-am ajuns în antrea.
Aici, hop! şi comisari,
Ipistaţi, sergenţi, jandari
Cu nişte chivere mari,
Măiculiţă, ce vlăjari!
Nalţi d-un stânjen fiştecare,
De jurai că sunt călare.
Noi nu vream de loc, ei: „Hai!
Hai la domnu poliţai,
Să vă trateze cu ceai,
Şi cu ceai, şi cu cafea,
La soarea cu refenea!”
Şi ne-a dus, măre, ne-a dus
Când pe jos şi când pe sus,
Şi la secţie ne-a pus
Pe saltea şi pernă moale,
De le simţ ş-acu la şale,
Şi de-acolea mai la vale,
Unde, ce să vă mai spui?
Unde-i pasă omului,
Unde-i greu voinicului,
La-nnodatul bumbului!
Dacă văzui şi văzui
C-am căzut pe mâna cui?
Pe mâna Algiului,
Ce m-apucai de făcui?
Sai din loc şi poc! şi paf!
Am făcut o lampă praf!
Şi pe urmă ce făceam?
Ca un leu mă repezeam
Şi cu pumnii dam în geam,
Şi trăgeam şi iar trăgeam
Până când mi ţi-l spărgeam.
Atuncea Algiu numa
Văzu că s-a-ngroşat gluma,
Şi cum este el şiret,
A recurs la marafet
Şi ne-a turnat la secret
Cam pe lângă cabinet;
Şi pe loc a poruncit,
Că zicea că am răcit,
Să ne tragă de năjit
Cum se trăgea mai-nainte,
Cu curea şi spirt fierbinte,
Cât lumea s-o ţinem minte
Nu-l mai ţine, doamne sfinte!
Şi cum stam noi la secret
Cam pe lângă cabinet,
Pasămite că de jos
Ne venea în sus miros;
Că unde-ncep să strănut,
Şi cu Jean să mă sărut
Şi să-i urez la mulţi ani,
Sănătate, chef şi bani,
Şi fiatru permanent
La lojă cu-abonament,
La lojă de beletaj,
nde-i mai mare blamaj.
Da’ pesemne-amoniacu
Făcu efect, lua-l-ar dracu!
Că ne trecu uluiala
Ş-am rămas doar cu zăpreala.
Şi când ne-am fost luminat,
Iacă-i vine şi Scarlat
„Ce-aţi făcut?” ne-a întrebat.
„Ce să facem! am zis noi;
Eram Ioni amândoi
Am cinstit, măre, cinstit,
Patraonu-am prăznuit,
La fiatru c-am venit,
Lojă bună c-am găsit.
Să vedem şi noi Voivodu1,
Cum l-a văzut tot norodu,
Da’ poliţaiu, nerodu,
Pasămite era beat!
Dânsul de bucluc ne-a dat.
Da’ acu dă-ne tu drumul,
Că ni s-a risipit fumul,
Şi fiatru s-a închis,
Nu mai ai nimic de zis!”
Şi atunci bietul Scarlat,
Pe loc drumul ne-a şi dat.
Da’ Orăscu ca Orăscu
Ce te faci cu mai — Orăscu2?
Cu Hăşdău şi Odobescu
Şi cu Anghel Demetrescu?

D-apoi lasă-te pe mine,
C-am să-i regulez eu bine.
Că din secţie ieşind,
Am fost doi tot la un gând,
Cum avem şi-un patraon,
1 Voievodul ţiganilor, operetă.
2 Titu Maiorescu, atunci ministru al Instrucţiunii Publice
şi al Cultelor.
Şi eu şi el tot Ion.
Sache şi cu Arion!
Şi-am strigat şi eu şi el
„Hai degrabă la Purcel!”
Ş-aci, tot la un gând iar,
Am cerut câte-un pahar,
Un pahar de turburiu
Să ne treacă de Algiu,
Ursuzu şi belaliu,
Nu i-aş mai vedea chipiu!
Să ne dregem la stomac,
Arză-l focu-amoniac!

Şi nu ştiu ce-mi vine mie
„Ad-o coală de hârtie
Ş-un condei frumos!” şi scrie!

Scriu şi scriu şi la minut
Un raport am aşternut
Contra colonelului,
Contra poliţaiului;
Ş-am să merg la minister
Cu raportul meu, să cer
Să-l scoaţă din prefectură
Că s-a dat la băutură
Şi prea face tevatură.

(27 februarie 1897, atelierele tipografiei „Epoca”)

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Oare nu vi se întâmplă
Să visaţi pe când dormiţi
Şi nimica-n ciuda voastră
Ca să nu vă amintiţi?

Tot astfel şi alte vieţe
Poate-n lume le-am trăit,
Fără ca să ştim nimica:
Nici ce-am fost, nici ce-am simţit.

( Imortală, cuvânt făcut de Macedonski după fr. immortelle, în româneşte siminoc, plantă care-şi păstrează aspectul natural şi după ce se usucă.)

O ! Lăcrămioarele-s sfioase,
furând din cer argintul lunii.
Şi soarele, uitând poiene,
stârnindu-şi acele minunii
cu vorbe albe şi viclene,
pădurea verde o descoase:
– De ce-ţi sunt fetele sfioase?

Pădurea tace, le ascunde,
şi astrul nici nu ştie unde.

(“În pervazul larg al serii”)

Poate e numai vantul,
Poate sunt numai apele,
Vanatul vant printre munti,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odai,
Nu mai atinge perdeaua

Facand-o sa tremure,
Nu-mi ameti si mai mult
Amintirile.
Sora mea doarme. Aud
Rasuf larea usoara. Si totusi
Umbla cineva prin odai,
Nevazut imi sopteste intruna
Soapte ce nu le-nteleg,
Atinge perdeaua subtire
Facand-o sa tremure
Si-mi ameteste mai mult
Amintirile.
Iat-o, patrunde prin zid,
Iat-o cu zambetul fraged
Ce fetele numai, nu mortii
Il stiu.
— Prietena, bine-ai venit!
Lasa-ma-asa sa te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Ca suntem de-o varsta acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spalai chicotind
Obrazul manjit cu cirese.
Ce dor mi-i de cantecul tau
Inaltat intre tur me si brazi,
Pe care tacand l-ascultam
Cu ochii tintiti catre zare!
Canti? Poti canta? Iarasi canti…
Credeam ca din pieptul varat
Intre o pusca nemteasca — si-o mama,

Credeam ca din sanul muscat
De arsura cartusului,
Credeam ca din buzele stranse,
Subtiri, peste dintii cruntati,
Cantecul nu se mai poate
Sa lunece-n valuri vrajite.
Totusi, din nou te aud
Cantand despre flori scuturate,
Cantand despre flori rasarite.
Despre dragostea nelinistita
Ce atunci ma facea sa-ncretesc
Nasul meu carn, de mirare.
Ma mangaie iar ca atunci
Cand zeama ciresei pe fata
Cu palma ta calda-mi stergeai.
Ma mustra c-adesea imi pierd
Clipele cele mai bune
In sterpe taifasuri cu ganduri
Ce n-au cautare in lume
Ramai si mai canta… ramai…
Poate e numai vantul,
Poate sunt numai apele,
Vanatul vant printre munti,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele…
Dar ce zuruit infundat,
Ce vuiet sporeste sub ceruri?
Zboara peretii in laturi,
Afara lumina e galbena,

Ma af lu pe campul deschis,
Pe campul deschis si-ngrozit.
Iata, un foc luminos
De sfere incinse pe bolta;
Iata, lasandu-se greu,
Nouri rotunzi dau navala;
Iata, padurile fumega,
Flacari tresar pe paduri;
Iata, orasele-n jur
Incandescente scot scrasnete;
Rauri ca serpii se zbat,
Si-n aburi la cer se ridica!
Iata, picioare desculte
Insangerate-n ciulini,
Iata-le — alearga, alearga!
Oameni buni, incotro?
Degetul meu imi atinge
Inima — sange tasneste,
Oamenii, mii, isi ating
Inima — sange tasneste,
Sange din trupuri se-aduna
Din glii, din paduri si din rauri,
Sange tasneste din inimi,
Sa stinga imensul incendiu.
Sfere de foc se incheaga,
Se r up si se surpa-nvalite
In forta cea mare, in sangele
Celor ce vor sa traiasca.

Zarile dure se-nchid —
Iata,-s pereti de odaie,
Iata, la geam, spalaciti,
Zorii desteapta cocosii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cat de frumoasa e ziua
Si viata lucida de zi!
Prieteni, va scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rau,
Se facea c-a venit, stravezie,
O fata ce nu se mai afla,
Se facea ca am stins un incendiu
Noi cei ce aici ne iubim.
Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheaga atunci
Cand ziua gandirea colinda
Spre mari bucurii si primejdii
Si cand dureroase aduceri aminte
Ne tulbura.
Dar daca va fi un razboi
Si noi nu vom face destul
Sa nu fie,
Si daca cu totii speram:
— Vom trai mai departe —
Ce nopti vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea sa mai spunem
Umbrelor scumpe si ingrozitoare
Si multe, mai multe atunci?

Traim bucurii si mahniri,
Nopti zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe si negre cocoare),
Fluviul vietii se scurge
Incet, incarcat si deplin.
Dar vinele noastre palpita
De-o seva pe care nicicand
Stramosii in ei n-au simtit-o.
a…i
Atunci vom trai bucurii
Inalte si neotravite
De-averi, ori de prejudecati —
Bucuriile muncii.
Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Datatoare de viata, de patos,
Si nu de caderi.
Caci nu din durere si farmec
Incheaga natura viata?
Si peste acestea, atunci,
Un gand va pluti ca o f lacara.
Dragostea nestanjenita
Intre tot ce e om.
E mult prea frumos viitorul
Ca noi sa lasam sa se puna

Vapaile unui dezastr u
Intre noi si-ntre el.
Nu vom lasa visele sfinte
Sa se topeasca in para,
Nu vom lasa din morminte
Mortii scumpi sa tasneasca afara!
Chiar daca-n suflet avem
Inca pacate destule,
Chiar de ne musca dureri
Inca, cu guri nesatule,
Pentr u ce-i viu in noi toti,
Pentru ucisii, ucisele,
Oameni, paziti de orori
Viata si visele!

Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân’ la pământ
Şi dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Şi florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseşte decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ţi-e somn.