Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-şi cerbul coarnele
Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemine,
Dar bănuit-au foarte
Cum şi picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,
Mândria fruntei mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalţă cătră stele

Aleu, cum şi picioarele
N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,
Răsună-n giur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură
C-un salt la fugă împunge
Şi din câmpină repede
Între tufari agiunge

Urâte mădulările
L-ar fi putut s-agiute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure
Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele
Încruntă-n şold, sărmanul
Cerbul odoru-şi blastămă
Ce-i creşte pe tot anul!

Decât folosul, multe ori
Deşărtăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

Mami, ce este sufletul?

– Sufletul o potecuţă spre cer,
un drum fără pietricele pentru înapoi,
dar cu fântâni misterioase
la fiecare alt pas,
e apa vie cu care buzele arse
povestitorul şi le răcoreşte
şi-şi drege, tulburat, ecoul
din glas

Umbra legănată de vânt
a păsării încremenite,
de o vrăjitoare, în zbor,
e taina închisă în coaja unui copac,
sâmburele de speranţă
al fructului său pieritor

Sufletul e parfumul neasemuit
de care nici chiar prinţesa florilor
nu se crede capabilă,
căptuşeala catifelată a petalelor
ce-i alcătuiesc, destul de aspru,
veşmântul,
e, fetiţa mea,
comoara de frumuseţe şi de candoare
pe dinăuntru

Je n’ai qu’un seul désir:
Sous le couchant d’éther
Qu’on me laisse mourir
Près du bord de la mer
Que mon sommeil soit doux
Et le vieux bois voisin,
Que mon ciel soit serein
Dessus les eaux partout.
Je ne veux de drapeaux
Ni de riche cercueil,
Mais seul un lit de feuilles
Fait de jeunes rameaux.

Que personne après moi
Ne pleure à mon chevet:
Seul l’automne m’envoie
Le chant de sa forêt.
Quand tombent cristallins
Les ruisseaux qui bruissent
Que l’or de lune glisse
Aux cimes des sapins
Que la clochette franche
Pénètre le vent froid
Que le tilleul sur moi
Secoue sa sainte branche

Et comme à l’avenir
Ne serai plus errant
Me couvrira le temps
Aux flots des souvenirs.
L’étoile qui surgit
De l’ombre des mélèzes,
Sourira bien aise
Comme éternelle amie.
Gémira l’âpre chant
Que soulève la mer…
Je ne serai que terre
Dans mon trist néant.

Ceasurile din când în când
Se opresc, apoi pornesc mai departe,
Dar cei care sunt duşi astfel
Nu ştiu că ele s-au oprit
Şi cât timp au stat,
Şi cât de tare accelerează
Ca să se-ajungă din urmă,
Şi cum în câte-o parte s-a făcut gol
Şi câteva secunde pot să se lăfăie
În compartimentul unei întregi zile.
Pe când în altă parte
Mulţimile fac valuri-valuri
Şi se caţără pe acoperişuri, pe scări, pe tampoane.
Cei duşi răspund conştiincios
“Am patruzeci şi doi de ani”,
Fără să ştie că unele cifre sunt minute,
Iar altele milenii
Şi nici numele staţiilor
În care s-au oprit
Pentru a face cruce cu alţii
Sau fără motiv.

Time flows by, and has passed like rivers
Since that hallowed moment we first saw each other,
Yet I’ll never forget the love we had together,
You miracle, with large eyes and cold fingers.

Oh, come back! To bring words only you can inspire,
Watch over me so your gaze gently lingers,
Let me marvel at this moment that hungers
For those new words you wring from my lyre.

You’re not even aware that when you’re near
A great peace descends to quell my agony,
Just like the silence at the rising of a star;

If I could only see you like a child, smiling up at me,
All the suffering of my life would disappear,
My eyes rekindle, my soul grow within me.

Dor… mi-e dor de glasul mamei
Şi de toţi ce-mi sunt departe,
Dor de plumb în piept mi-apasă
Când primesc de-acasă carte.

Toţi îmi spun că-s bune toate
Dar eu ştiu că plicul minte
Dup-o lacrimă prelinsă
Peste bietele cuvinte.

Ştiu că maica e bătrână
Şi-o să urce-n cer ca mâine,
Ştiu că doina nu mai sună
Şi că Ţara n-are pâine.

Dor… mi-e dor de maica-Ţară,
Doine, fluvii, munţi, fecioare;
Arză-l focul pă-l de bate
Omul cu înstrăinare!

…O zână bogată şi frumoasă trăia pe vârful muntelui Găina, într-un palat strălucitor ce se vedea de la mare depărtare.
Feţi frumoşi din ţări îndepărtate veneau să o ceară în căsătorie, dar ea nu voia să renunţe la traiul ei de pe muntele Găina, pentru nici unul din ei. Nimic nu-i era mai plăcut acestei zâne decât să înzestreze bogat fetele sărace din împrejmuiri, când acestea se măritau.
De aceea fiecărei fete care se căsătorea îi dăruia, dacă merga la palatul ei, un ou de aur, căci zâna avea o găină cu pene de aur care în fiecare zi făcea câte trei ouă de aur. Vestea acestei găini a mers departe. Trei flăcăi din munţi se hotărăsc să o răpească cu orice preţ. Pentru a putea pătrunde în palatul zânei, ei s-au îmbrăcat în straie de fată şi astfel bătrânul portar al palatului, cu un singur ochi, i-a lăsat să intre. Aflând de sosirea lor, zâna, socotindu-i fete sărace, porunceşte să i se dea fiecăruia câte un ou de aur.
Bătrâna care avea în pază găina cu penele de aur, nesocotind porunca ce avea, a arătat celor trei “fete” şi găina închisă într-un coteţ de aur. Dar în curând a trebuit să se căiască amarnic de neghiobia ei, căci doi flăcăi o legară, în timp ce al treilea a răpit din coteţ găina şi o dată cu ea şi un coş plin cu ouă de aur. După ce bătrâna a fost închisă în coteţ, feciorii au luat-o la fugă. Găina de sub braţul răpitorului cârâind puternic a dat de veste păzitorilor răpirea ei. Paznicii suflând din tulnice au adunat o ceată de călăreţi, care au pornit în urmărirea fugarilor. Dar coborând noaptea, răpitorii nu au putut fi prinşi. Unul din ei a scăpat în fugă coşul cu ouă de aur pe malul Arieşului. Ouăle sparte au fost luate de valurile râului. Găina a fost închisă într-o peşteră de unde mult timp i s-a auzit cotcodăcitul.
După această întâmplare, frumoasa zână a căzut într-o mare tristeţe şi nu peste mult timp a părăsit pentru totdeauna palatul de pe culmea muntelui Găina, pe care l-a dărâmat până la temelie…
De atunci Arieşul poartă în albia lui nisipul bogat în aur, iar din munţii acestui ţinut se scoate aur.
Se spune că şi pe culmea muntelui Găina s-au aflat printre stânci ouă de aur şi după cum se crede, tot din acele timpuri, se urcă pe vârful acestui munte, an de an, mulţi flăcăi şi fete la târgul de pe Găina.