în fiecare zi de vineri plouă…
cu picături galbene
cu picături mărunte
se vede că unele îmi ştiu numele
din moment îmi cad pe faţă ca un salut
dar nu asta este important
plouă şi ţăranii se bucură de parcă ar ieşi
la plantat de Iisuşi în crucile pământului

la noi prin oraşe
doar asfaltul nu pare să sufere prea mult
din cauza umezelii
reumatism fac doar pietrele din genunchii bătrânilor
uitaţi serile în băile comunale ale memoriei

în dimineaţa aceea îmi trezesc visele
lâncezite în călătorii netrăite
şi le comand procesul verbal al zborului peste cuvinte

nimeni nu pare să observe asta
toţi merg prin ploaie
întrebând când vor cădea norii peste trotuare
de parcă ploile ar fi obuze trase din tranşeele cerului

doar eu îmi port umbrela
asortată cu culoarea cerului
niciodată albastră vinerea

Sub astă piatră zace un doctor învăţat;
Cu moartea lui de moarte pe mulţi el a scăpat.

Mami, care este adevăratul Moş Crăciun?

Adevăratul Moş Crăciun
este acela care leagă o mică jucărie
cu o fundă mare şi strălucitoare
de bucurie

Poţi să verifici:
dacă nu te bucuri deloc
de ceea ce ai primit,
înseamnă că Moş Crăciun Adevărat…
n-a venit

Pesemne,
doar un moş care nu te cunoaşte
ţi-a lăsat,
sub brăduţul cu ochi roşii,
darul uriaş
care te-a supărat

Bradu-mi spune bun cuvânt —
— „Să-i trimit ?” Mi-a spus: — Trimite-i!”
Tot m-am judecat cu mine:
Să dau bradului mai bine
Ori iubitei
Crezământ?

— „Nu-i trirnite!” zise ea.
— „Că n-am zor să ies în lume.
De-i trimiţi, îi fac de-ocară,
Că-i arunc pe uşi afară —
Scoate-mi nume
Cât or vrea!”

Am s-ascult de brad acum;
Fata minte cum îi vine.
Şi trimit chiar asta-seară
Peţitori la ea s-o ceară —
Rău ori bine,
Tot un drum!

De-o fi, brade, să ghiceşti,
Îţi încred o bogăţie:
Leagăn am să fac din tine,
Şi-un copil — de-o fi cu bine —
Ţi-l dau şie
Să mi-l creşti!

De mă-nţeli, te fac la noi
Poartă curţii: să te-ajungă
Câte rele pierzătoare,
Să te bată ploi şi soare,
Să te-mpungă
Vaci şi boi!

Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-şi cerbul coarnele
Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemine,
Dar bănuit-au foarte
Cum şi picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,
Mândria fruntei mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalţă cătră stele

Aleu, cum şi picioarele
N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,
Răsună-n giur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură
C-un salt la fugă împunge
Şi din câmpină repede
Între tufari agiunge

Urâte mădulările
L-ar fi putut s-agiute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure
Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele
Încruntă-n şold, sărmanul
Cerbul odoru-şi blastămă
Ce-i creşte pe tot anul!

Decât folosul, multe ori
Deşărtăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

Je n’ai qu’un seul désir:
Sous le couchant d’éther
Qu’on me laisse mourir
Près du bord de la mer
Que mon sommeil soit doux
Et le vieux bois voisin,
Que mon ciel soit serein
Dessus les eaux partout.
Je ne veux de drapeaux
Ni de riche cercueil,
Mais seul un lit de feuilles
Fait de jeunes rameaux.

Que personne après moi
Ne pleure à mon chevet:
Seul l’automne m’envoie
Le chant de sa forêt.
Quand tombent cristallins
Les ruisseaux qui bruissent
Que l’or de lune glisse
Aux cimes des sapins
Que la clochette franche
Pénètre le vent froid
Que le tilleul sur moi
Secoue sa sainte branche

Et comme à l’avenir
Ne serai plus errant
Me couvrira le temps
Aux flots des souvenirs.
L’étoile qui surgit
De l’ombre des mélèzes,
Sourira bien aise
Comme éternelle amie.
Gémira l’âpre chant
Que soulève la mer…
Je ne serai que terre
Dans mon trist néant.

Ceasurile din când în când
Se opresc, apoi pornesc mai departe,
Dar cei care sunt duşi astfel
Nu ştiu că ele s-au oprit
Şi cât timp au stat,
Şi cât de tare accelerează
Ca să se-ajungă din urmă,
Şi cum în câte-o parte s-a făcut gol
Şi câteva secunde pot să se lăfăie
În compartimentul unei întregi zile.
Pe când în altă parte
Mulţimile fac valuri-valuri
Şi se caţără pe acoperişuri, pe scări, pe tampoane.
Cei duşi răspund conştiincios
“Am patruzeci şi doi de ani”,
Fără să ştie că unele cifre sunt minute,
Iar altele milenii
Şi nici numele staţiilor
În care s-au oprit
Pentru a face cruce cu alţii
Sau fără motiv.