Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.

Mami, care este adevăratul Moş Crăciun?

Adevăratul Moş Crăciun
este acela care leagă o mică jucărie
cu o fundă mare şi strălucitoare
de bucurie

Poţi să verifici:
dacă nu te bucuri deloc
de ceea ce ai primit,
înseamnă că Moş Crăciun Adevărat…
n-a venit

Pesemne,
doar un moş care nu te cunoaşte
ţi-a lăsat,
sub brăduţul cu ochi roşii,
darul uriaş
care te-a supărat

Bradu-mi spune bun cuvânt —
— „Să-i trimit ?” Mi-a spus: — Trimite-i!”
Tot m-am judecat cu mine:
Să dau bradului mai bine
Ori iubitei
Crezământ?

— „Nu-i trirnite!” zise ea.
— „Că n-am zor să ies în lume.
De-i trimiţi, îi fac de-ocară,
Că-i arunc pe uşi afară —
Scoate-mi nume
Cât or vrea!”

Am s-ascult de brad acum;
Fata minte cum îi vine.
Şi trimit chiar asta-seară
Peţitori la ea s-o ceară —
Rău ori bine,
Tot un drum!

De-o fi, brade, să ghiceşti,
Îţi încred o bogăţie:
Leagăn am să fac din tine,
Şi-un copil — de-o fi cu bine —
Ţi-l dau şie
Să mi-l creşti!

De mă-nţeli, te fac la noi
Poartă curţii: să te-ajungă
Câte rele pierzătoare,
Să te bată ploi şi soare,
Să te-mpungă
Vaci şi boi!

Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-şi cerbul coarnele
Ce-i se-nalţă pe frunte,

Lăuda podoaba gemine,
Dar bănuit-au foarte
Cum şi picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creştetul,
Mândria fruntei mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalţă cătră stele

Aleu, cum şi picioarele
N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie

Dar când aşa se critică,
Răsună-n giur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură
C-un salt la fugă împunge
Şi din câmpină repede
Între tufari agiunge

Urâte mădulările
L-ar fi putut s-agiute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure
Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele
Încruntă-n şold, sărmanul
Cerbul odoru-şi blastămă
Ce-i creşte pe tot anul!

Decât folosul, multe ori
Deşărtăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.

S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.

Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
„Hristos a inviat!”.

In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.

Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:
„Hristos a inviat!”

Sunt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere.

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

Mami, ce este sufletul?

– Sufletul o potecuţă spre cer,
un drum fără pietricele pentru înapoi,
dar cu fântâni misterioase
la fiecare alt pas,
e apa vie cu care buzele arse
povestitorul şi le răcoreşte
şi-şi drege, tulburat, ecoul
din glas

Umbra legănată de vânt
a păsării încremenite,
de o vrăjitoare, în zbor,
e taina închisă în coaja unui copac,
sâmburele de speranţă
al fructului său pieritor

Sufletul e parfumul neasemuit
de care nici chiar prinţesa florilor
nu se crede capabilă,
căptuşeala catifelată a petalelor
ce-i alcătuiesc, destul de aspru,
veşmântul,
e, fetiţa mea,
comoara de frumuseţe şi de candoare
pe dinăuntru