Când te pierzi în valul vieţii
Trist la ţărm doar eu rămân:
Braţe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.
*
Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă-nfioară dorul
Când răsari în calea mea.
*
Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.
Trecut-am prin vremuri înfioraţi
şi tăcând pe strada cu Frica.
Şi piciorul ei, ostenit, izbitor înainte-napoi,
lovit-a cu durere şi ură şi-n noi.
Şi deodată, în cîmpul tainelor ei,
ningea cu zăpadă de miei!
Înaintea vitrinelor cu măşti de hîrtie
sperat-am iubirea de-o veşnicie.
Cu mînuţele calde, lipite de geam
din iubire, Iubire mai mare cerşeam.
Şi singură, singură lacrima-şi căuta
să se prelingă în iesle de Stea.
Dacă ne-am ucide unul pe altul
Privindu-ne în ochi,
În ochii noştri în jurul cărora
Genele stau ca o coroană de spini
Care-ncunună definitiv
Orice privire,
Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit
Cu dragoste fără de ţărm în ochi,
Şi, cunoscându-te, ţi-aş spune:
Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atât de bine,
Vei rămâne numai cu mine,
Tu, cel născut din cuvânt,
Vei cunoaşte gust de pământ,
Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile
Împletindu-ţi prin ele mâinile,
Cu nenţeleasa bucurie
De-a nu mai fi pentru vecie…
Şi, mângâindu-mă, mi-ai spune:
Mori, draga mea,
Iubita mea cu frunte de octombrie
Cuprinsă ca-n icoane
De nimb rotund de moarte,
Mori,
Lasă-ţi culorile în flori,
Pletele lungi cărărilor
Şi ochii luciu mărilor,
Să ştii
De unde să le iei,
Când vei veni…
Dac-am muri deodată împreună
Ucigaş fiecare şi victimă,
Salvator şi salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,
Mult după ce nu vom vedea…
Şoarece sarind din gura-n gura
(pentru cei cu suflet de copil
ce-au ieşit pe brânci, printr-o spărtură,
din cetatea lor, şi vin tiptil;
pentru cei fugari din bătălie,
plini de praf şi asudând sub za;
pentru ucigaşii cu simbrie
dornici foarte a se boteza;
pentru făcătorii de hrişoave,
care iscodind din ins în ins
colectează ghicitori şi snoave
şi-ntreţin legenda dinadins;
pentru regii cu domnie scurtă,
care nu mai au decât un ceas;
pentru mamele ce-şi ţin în burtă
plozii, ca să-i nască la popas;
pentru epilepticii în care
diavolul e pedepsit să stea
în genunchi şi-n veşnica mişcare;
pentru cei călăuziţi de stea;
pentru preoţii în mari odajdii,
graşi, pletoşi, cu vată în urechi,
intonând troparele nadeşdii,
plictisiţi de zeul lor cel vechi;
pentru cei cu aripi lungi pe umar
de la rai şi iad; pentru femei
osândite-n gloate fără număr
fiecare prin frumuseţea ei;
pentru cei ce vând pe cale leacuri
speculând durerea tuturor;
pentru cei care-au murit de veacuri
şi se târâie-n urmaşii lor;
pentru cei din alte universuri
şi cu alte-nfăţişări; şi chiar
pentru autoru-acestor versuri,
călărind un falnic arnasar
care – asemeni celui din poveste –
paşte numai jar şi scuipă foc)
toată lumea află trista veste:
Întâlnirea nu mai are loc!
Da-mi chipul tau, granit senin,
da-mi duhul tau, senina iarba,
în ne’mpacatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarba!
Să nu mai spumege în piept,
sub indoieli ori sub blesteme,
nici cate-n pofta mea le-astept,
nici cate spaima mea le teme.
Vreau taina nestiintei reci
si-a nepasarii voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu patrunde.
Granit, da-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ti impietrire,
pentru-o lumina fără chin
si-o moarte fără rastignire!
Vreau, iarba,-nteleptiunea ta
de-a nu-ti aduce-n veci aminte,
vreau harul tau de-a infrunta
far-a privi nimic ‘nainte.
Să cresc în timp si infinit
din duhul tau, senina iarba,
din duhul tau, senin granit,
în fericirea voastra oarba.
2
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.
Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.
Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez –
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.
Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.
4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.
Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.
Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,
Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.
5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.
Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.
Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie – roşie stea –
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.
Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.
“Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Si-a plâns mereu.
U-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect.”
| Mă frate-miu, cînd ţi-oi spune ce mi se-ntîmplă, n-ai să crezi. Să vezi şi să nu crezi! Stai o ţîra să-ţi spui! |
| Vine la mine, acu fr’o săptămînă, frate-miu Stănel, care o ţine pe-a lu cuscru Neaca. Pe Florica, de! Aşa, şi zice: |
| – Mă tată, iote colea 500 de lei, du-te pînă la Bucureşti. |
| – Pă’ di ce, mă? |
| – D-aia, zice iel, că mie nu-mi miroasă a bine. |
| – Iu, Doamne ia-mă, ce vorbă-i asta? |
| – Nu-i a bună cu Sucă. |
| Că uitai să vă spui, Sucă ie băiatu al mijlociu a lu frate-miu Stănel, cum s-ar zice, nepotu-miu. Da’ ce să zici, că chiar aşa şi ie. |
| – Pă’ ce ie cu iel? |
| – Ce să fie, zice fi-miu, plecă la Bucureşti să dea izamen, la construcţii, şi nu mai veni. |
| – Pă’ n-o fi fîrşit băiatu? |
| – Pă’ cum să nu fîrşească, că scrisă şi la gazetă că să fîrşiră izamenele. D-aia, ia colea 500 de lei şi du-te la Bucureşti, vezi ce ie cu iel, că m-aşi duce io, da’ n-am vreme, că am nişte treburi care nu să mai poate să sufere amînare. |
| Mă pusăi io în trin şi plecai la Bucureşti. În trin, din vorbă-n vorbă aflai că aşa ie, că s-au fîrşit izamenele şi că ăi de n-apucară să intre, mai dau un izamen la toamnă. |
| Ajunsăi la Bucureşti, şi trăsăi la fata lu Marincea care ie măritată cu unu di la Galicea-Mare şi face sirvici la poştă. |
| Mă duc io la iei. |
| – Buna ziua. |
| – Buna ziua. |
| – Unde ie Sucă? zic. |
| – Pă’, zice femeia, ie plecat la facultate. |
| – Pă’, ce face acolo, că izamenele să fîrşiră? |
| – Să fîrşiră, zice ia, da’ să fîrşiră prost! |
| – Cum vine asta? |
| – Iota aşa, că Sucă nu intră! |
| – Pă’ şi atunci, ce mai cată acolo? |
| – Dracu ştie, că pleacă dimineaţa şi vine noaptea. |
| Ia să mă duc io la facultate, mă. Ia să mă duc io! Şi cu toate că nu mai fusăsărăm, nimerii. Ihi, cum ajunsăi io şi intrai la facultate. Pă’ Sucă al meu, di ce n-o fi intrat? |
| La facultate nici ţipenie de om, lumea în conced, ştii?! |
| Mă, unde să-l cat, că Bucureştiu ie mare de nu să mai poate şi s-a schimbat, auz, de cînd nu mai fusăi io, de nu-l mai cunoşti. Frumos, ce mai! |
| O loai şi io aşa pe străzi. La un colţ de uliţă, văd doi băieţi de sama lu Sucă. Mă duc la iei şi zic: |
| – Mă, mînca-v-aş ochii, nu-l cunoaşteti cumva pe Sucă, băiatu lui fi-miu, Stănel? |
| Da’ unu din iei, zice: |
| – Sanchi, face mişto de noi, agricultura. |
| Mă gîndii io, mă, cum de nimerii io peste strini, că strini iereau, că nu-nţălegeam vorbele lor şi aveau şi păru lung aşa, bag sama veniţi de departe. |
| – Vă rog iertaţi-mă, zic, da’ nu-nţăleg limba dumneavoastră. |
| Să uitau şi iei la mine şi mestecau din fălci, parcă rumegau. Bag sama aveau ceva în gură. Sau poate aşa s-o saluta pi la iei. Rumegai şi io din fălci în loc de buna ziua şi plecai. |
| Mai-ncolo văzui altu, după păr tot strin, da’ vorbea româneşte şi ierea tot de-o samă cu Sucă. |
| Zice lu altu: |
| – Mă duc la grădiniţă, că acolo sînt tot băieţi! |
| Mă, zic, ce-o căta ăsta la grădiniţă, om bătrîn! |
| Mă loai dupa iel. Şi să vezi minune! Cine ierea la grădiniţa cu băieţ? Mă, să vezi şi să nu crezi. Sucă!!! Sucă, mă, a lu fi-miu Stănel. |
| Iel, cînd mă văzu,-ngălbeni că băutura de-o avea-n pa’ar. |
| Mă aşez şi io la masă, că aci la „grădiniţă” ie cîrciumă, nu ie facultate, da, nu ie facultate! |
| Zic: |
| – Sucă, scoate mîna de sub masă. |
| – Pă’ di ce? zice iel. |
| – Să nu-ţi arzi pantalonii cu ţigarea. |
| Îngălbeni de tot. |
| – Hai, zic! Şi plecarăm. |
| Ajunsărăm la gazdă şi zic: |
| – Lasă-ne puţin singuri că vreau să-i arăt lu Sucă metoda „0” şi pe urmă pe a „3”-a, că pe-a doua o sărim. |
| Femeia nu-nţăleasă, da’ nici Sucă. |
| – Ce ie cu tine, Sucă? |
| Iel tace. |
| – Daca nu loaşi izamenu, di ce nu venişi acasă să-nveţi, să dai iar în toamnă, să intri, să te faci om in rîndu lumii. |
| Iel tace. |
| – Mă, zic, poate n-auzi ce te-ntreb? Ţi-a crescut păru peste urechi şi n-ai auzît? Ia stai tu cu tata să-ţ explic io metoda „0”, şi-l apucai frumusel de chica şi cu foarfecele hîrşt, hîrşt, îl descopăr urechile. |
| – Acu auzi, Sucă? |
| – Ihi, zice iel. |
| – Aşa, băiatu tatii, acu ţ-aplic şi metoda „3”-a, şi harşt, harşt, trei perechi de palme. |
| – De ce dai taică? |
| – De „Grădiniţă”, zic io, sanchi, faci mişto de agricultură, măgarule! Acasă! La trin, şi acasă! |
| Acu stă sub nuc în grădină şi învaţă. Invaţă săracu, că dacă cunoscu metoda „3”-a ştie că n-are scăpare. Nu întră la izamen, îi spui io lu frate-miu: |
| – Lasă că-l iau cu mine la plug, la arăturile de toamnă, dacă nu ţ-o place ce „grădiniţă” fac io cu iel, să nu-mi zici mie „taică”, aia ie. |
| Auz vorba la iei „sanchi”, „face mişto de noi agricultura”, mă ce limbă o fi, că româneşte nu ie! |
E-atâta primăvară-n noi, iubite!
Şi-n toţi fiorii care tremură-n natură,
Şi-n zâmbetul ce-ţi flutură pe gură
Se-mbrăţişează visurile noastre tăinuite…
Ridica-ţi ochii… în adânca strălucire
A-ncremenit o horhotă de nor subţire
Şi-acum îşi mistuie-n albastru forma fină
Şi nu rămâne-n marea de lumină
Decât un punct ce-n aer se ridică –
Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-şi joacă umbrele subţiri
Mlădiţe verzi şi lungi de trandafiri.
Pluteşte-n atmosfera liniştită
Parfumul vag de floare nenflorită –
Că liliecii îşi ridică-n soare
Boboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,
Iar din corole albe şi fragile
Se-nalţă, greu, parfumul de zabile.
Mi-e sufletul împrăştiat în toată firea…
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum şi de lumină.
(Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927)
Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă,-ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. „Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu! ”
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul „poet” răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.
Pagina următoare »