Un şoricel, pe nume,Chiţ,
Dintr’o familie de neam mare,
Ce locuia’ntr’o magazie,
La un subsol de prăvălie,
Se legăna alene’n jilţ,
Gândind cu voce tare:

Ceva nu-mi e la socoteală,
Şi sigur, nu-i lucru curat,
Căci azi la prânz am observat,
C-au dispărut aşa deodat’
Capcanele ce-aveau momeală,
Bucăţi de caşcaval uscat;
Să-l schimbe oare, le-o fi luat,
Cu caşcaval mai proaspăt?Poate!?,
Sau, poate că le-au aruncat,
Fiind trucuru vechi, fumate….

Dar nu trecuse ziua’ntragă,
Şi cum mergea către bufet,
Zări din nou, pusă discret
Capcana.Şi-n ea, în buchet,
Câteva frunze verzi de ceapă,
Ca momeală, la desert.

Uimit, al nostru Chiţ, se-opri,
Privi mirat către capcană,
Şi dând din umeri, el zâmbi,
Ne’nţelegând ce’nseamnă,
…Da’n timp ce se holba tâmpit,
Capcanei dându-i roată,
Pe loc ,săracu’ fu oprit,
De-o mâţă-adevărată.

Sperit de moarte’nţepenit,
Lipsit de-orice scăpare,
O imploră su glas sfârşit,
Să aibe îndurare.

“Nu te mănânc ,mă…nu fi prost”
Îi spuse mâţa cu dojană,
“Cum? N’ai aflat?…Sântem în post,
…E lună vegetală.”

S-a întâmplat, cǎ-mi este şi ruşine,
Duminica trecutǎ, dupǎ-masǎ,
Chiar martore au fost vreo trei vecine
Când soacrǎ-mea, m-a dat afar’ din casǎ ;

Mereu am cǎutat sǎ fie bine,
Iar supǎrare…n-avea nici un rost,
De multe ori am dat chiar de la mine
De a ajuns sǎ creadǎ cǎ sunt prost ;

Gândindu-mǎ aşa, pe undeva
Greşeli am mai fǎcut, cǎ-i omenesc
Şi recunosc , în parte-i vina mea
Cǎci altfel n-ajungeam sǎ mǎ cǎiesc ;

Totuşi am vrut sǎ mai slvez ceva,
De-am tot frecat şi am suflat în oase…
A dracu’ soartǎ-i tot în contra mea :
S-o bat, îmi trebuia un…şase-şase!

Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor.

Si ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.

Ce fără rost
Trăind,
Gândind,
De n-ai fi fost.

Si ce cuvânt…
Mister,
În cer,
Si pe pământ.

Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Şi eu toate le-am făcut,
Ca să poţi să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?
Şi plângeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-orişiunde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Am fost rea şi n-aş fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strângi tu sărutată?
Dar m-ai întrebat vrodată?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, şi mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aş fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul
Tu cu pâinea şi cuţitul
Mori flămând, nepriceput!

Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lângă dânsul şi-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.

În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.

Aci se opreşte, aci se aşează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!

Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pământ priveşte,
Şi nimic nu va!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!

După poetul francez Casimir Delavigne (1793 ­ 1843)

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

Mai am o poveste scurtă
Cu o buhă despre care
Se zvonea că vede bine
Ziua, în amiaza mare.

Voi prea bine ştiţi că buha
Şi cu ziua nu se-mpacă
Şi nici şanse nu-s prea multe,

Decât,
Poate,
Numai
Dacă

Buha va da înapoi
(Asta să o credem noi!)
Picătura de lumină
Ce-o bău; dar cin\’s-o ţină?
Setea?

Ori, mai ştii,
Ruşinea
De a se grăbi să-nghită,
Stropul ce sclipea în noapte,
Pe o arşită cumplită,
Pus de Domnul la păstrare
Pentru o…privighetoare?

Dacă nu a privegheat,
Ce să-i facă?
I l-a luat.

De-atunci buha-i pedepsită
Să rămână-nţepenită
Pe un ram –
Doi ochi şi-atât,
Ce-şi ţin singuri de urât.

Însă şi azi biata crede,
Deşi s-a deprins, fireşte,
Că, prin beznă dacă vede
E…fiindcă
Străluceşte.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Iubito, te tot aştept să-mi vii,
În umbra de castani,
Ce-au tăinuit iubirea noastră
Atâţi amari de ani.

Din vremile de mult trecute
Om întocmi amorul iarăşi
Şi dând de-o parte toate cele,
Din nou ne-om prinde buni tovarăşi.

Şi, îmbătăţi de fericire,
Om da uitărei-ntreaga lume.
Eu după gât te-oi săruta,
Iar tu râzând mi-i spune glume.

Vântul printre crengi ne-a aburi
Cu miros de sulcină,
Iar luna-n ceruri răsărind,
Ne va-mbrăca-n lumină.

Iar noi dormi-vom duşi pe gânduri
În umbra de castani,
Tăinuitori iubirei noastre
De-atâţi amari de ani.

(16 Ianuarie 1889,Reprodusa din  „Limbă şi literatură”, VII, 1963)

Look, that star that’s shining
up there, so far away;
Her light has traveled eons
to meet our eye today.

Perhaps she even perished
a long, long time ago;
only her light but now
did cross the way we go.

The icon of this now dead star
slow in the sky it rises.
She was, while we could not her see.
Now that we see, she’s vanished.

So, just alike, when feelings faded,
prey to the grinding wheels of time,
the spectre of our weathered love
is doomed to haunt us for a while.

(trad. 1993)