Soarele-a apus!
Oare cine l-a răpus?
Roua picură pe flori
Inundând petale moi
O cometă călătoare
Urcă bolta,visătoare.

Numai luna, între stele,
Ţese pânze de argint
Iscodind cu raza-i dulce
Umbrele de pe pământ.

a)A, a, a,
Multe vorbe încep cu a
Apă, aţă, alun, ac
Albiniţă şi abac.

b)Baba, baba oarba,
Unde-ţi este roaba
Roaba ici-colea
Ia-te după ea.

c)Cling, cling, cling
Cling, cling, cling
Clinchetele se preling
Sus pe nori, jos pe vânt
Şi pe toate câte sunt,
Cling, cling, cling
Cling, cling, cling
Se-nteţesc şi se unesc
Într-un cânt sărbătoresc.

d)Dan, Ducu şi cu Dinu
Dau de două ori pe zi
Dura, dura prin grădină
Două mingi portocalii.

e)Capra cară coşuri grele
Cu verdeţuri strânse-n ele
Dar le duce cu răbdare
Să dea iezilor mâncare.

f)Fâş, fâş, fâş,
Ce foşneşte prin frunziş
Şi se-ascunde pe furiş?

g)Gâşte, gâşte,
Ga, ga, ga,
Vreţi la baltă?
Da, da, da.
h) Hora mare, hora mare,
Hai să o jucăm,
Haideţi toţi cu veselie,
Haideţi să cântăm.

i)Ceata lui piţigoi
Trece mândră prin zăvoi
Toţi sunt luptători de soi
Dai într-unul ţipă doi.

j)Lângă apa Jijiei
Ne-am jucat mereu toţi trei
Jana, Jucu şi cu mine
Ne-am jucat atât de bine!
Jijia tot vâjâia:
J! J! J! Jijia.

l)La, la, la, la, la, la,
Cântă fetele aşa
La, la, la, la, la, la,
Şi flăcăii tot aşa,
La, la, la.

m)Mama, mama mare
Mereu, mereu are,
Mere, pere bune,
Mure şi alune.

n)Nenea Nică şi cu Nicu
N-au văzut nici un pitic,
Numai nenea Nicolae
A văzut pe unul mic.

o)O, e gura mea când strig
O, e roată, e covrig,
O, e chipul oului
Şi e gras de felul lui.

p)Pic, pic, pic,
Ploaia cântă-n geam peltic
Astăzi plouă… nu-i nimic.

r)Rică nu ştia să zică
Râu, răţuşcă, rămurică
Dar de când băiatu-nvaţă
Poezia despre raţă,
Rică ştie cum să zică
Râu, răţuşcă rămurică.

s)S: ne este foarte drag
S e-n soare şi în steag
Strugure, sanie, sapă,
Toate vor cu “S” să-nceapă.

ş)Moş, moş, cocoloş
Vino iute dă-mi un coş
Să pun în el un cocoş,
Moş, moş, cocoloş.

t)Tata taie lemnul tare
Trunchiul este biruit
Toată curtea s-a albit
De atâtea aşchioare.

ţ)Ţarca ţopăie
Ţop, Ţop
Ţinând capul ţeapăn sus.

u)U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Trenu-i pregătit în gară
Ca să plece azi prin ţară
El e gata de plecare
Şi fluieră tot mai tare
U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Peste câteva minute
Trenul trece iute, iute
U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Când în gară a sosit
Roţile şi le-a oprit
U, u, u, u, u, u, u, u, u,
Jocul nostru s-a sfârşit
Fiecare-i mulţumit.

v)V: e veveriţa care
Vara vine la plimbare
Verde, verde codrişorul
N-o vânează vânătorul.

z)Zum, zum, zum,
Zum, zum, zum,
Zumzet vesel de albine
Zumzăie pe câmp
Zum, zum, zum,
Zum, zum, zum.

Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,

Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării

Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Un şoricel, pe nume,Chiţ,
Dintr’o familie de neam mare,
Ce locuia’ntr’o magazie,
La un subsol de prăvălie,
Se legăna alene’n jilţ,
Gândind cu voce tare:

Ceva nu-mi e la socoteală,
Şi sigur, nu-i lucru curat,
Căci azi la prânz am observat,
C-au dispărut aşa deodat’
Capcanele ce-aveau momeală,
Bucăţi de caşcaval uscat;
Să-l schimbe oare, le-o fi luat,
Cu caşcaval mai proaspăt?Poate!?,
Sau, poate că le-au aruncat,
Fiind trucuru vechi, fumate….

Dar nu trecuse ziua’ntragă,
Şi cum mergea către bufet,
Zări din nou, pusă discret
Capcana.Şi-n ea, în buchet,
Câteva frunze verzi de ceapă,
Ca momeală, la desert.

Uimit, al nostru Chiţ, se-opri,
Privi mirat către capcană,
Şi dând din umeri, el zâmbi,
Ne’nţelegând ce’nseamnă,
…Da’n timp ce se holba tâmpit,
Capcanei dându-i roată,
Pe loc ,săracu’ fu oprit,
De-o mâţă-adevărată.

Sperit de moarte’nţepenit,
Lipsit de-orice scăpare,
O imploră su glas sfârşit,
Să aibe îndurare.

“Nu te mănânc ,mă…nu fi prost”
Îi spuse mâţa cu dojană,
“Cum? N’ai aflat?…Sântem în post,
…E lună vegetală.”

S-a întâmplat, cǎ-mi este şi ruşine,
Duminica trecutǎ, dupǎ-masǎ,
Chiar martore au fost vreo trei vecine
Când soacrǎ-mea, m-a dat afar’ din casǎ ;

Mereu am cǎutat sǎ fie bine,
Iar supǎrare…n-avea nici un rost,
De multe ori am dat chiar de la mine
De a ajuns sǎ creadǎ cǎ sunt prost ;

Gândindu-mǎ aşa, pe undeva
Greşeli am mai fǎcut, cǎ-i omenesc
Şi recunosc , în parte-i vina mea
Cǎci altfel n-ajungeam sǎ mǎ cǎiesc ;

Totuşi am vrut sǎ mai slvez ceva,
De-am tot frecat şi am suflat în oase…
A dracu’ soartǎ-i tot în contra mea :
S-o bat, îmi trebuia un…şase-şase!

Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor.

Si ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.

Ce fără rost
Trăind,
Gândind,
De n-ai fi fost.

Si ce cuvânt…
Mister,
În cer,
Si pe pământ.

Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Şi eu toate le-am făcut,
Ca să poţi să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată?
Şi plângeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-orişiunde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Am fost rea şi n-aş fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strângi tu sărutată?
Dar m-ai întrebat vrodată?
Mă-nvingea să te sărut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, şi mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Că tu nu te-ai priceput.

Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aş fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul
Tu cu pâinea şi cuţitul
Mori flămând, nepriceput!

Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lângă dânsul şi-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.

În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.

Aci se opreşte, aci se aşează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!

Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pământ priveşte,
Şi nimic nu va!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!

După poetul francez Casimir Delavigne (1793 ­ 1843)

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )