Pasăre de noapte

Autor : Poezii pentru Copii

Mai am o poveste scurtă
Cu o buhă despre care
Se zvonea că vede bine
Ziua, în amiaza mare.

Voi prea bine ştiţi că buha
Şi cu ziua nu se-mpacă
Şi nici şanse nu-s prea multe,

Decât,
Poate,
Numai
Dacă

Buha va da înapoi
(Asta să o credem noi!)
Picătura de lumină
Ce-o bău; dar cin\’s-o ţină?
Setea?

Ori, mai ştii,
Ruşinea
De a se grăbi să-nghită,
Stropul ce sclipea în noapte,
Pe o arşită cumplită,
Pus de Domnul la păstrare
Pentru o…privighetoare?

Dacă nu a privegheat,
Ce să-i facă?
I l-a luat.

De-atunci buha-i pedepsită
Să rămână-nţepenită
Pe un ram –
Doi ochi şi-atât,
Ce-şi ţin singuri de urât.

Însă şi azi biata crede,
Deşi s-a deprins, fireşte,
Că, prin beznă dacă vede
E…fiindcă
Străluceşte.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

În umbra de castani

Autor : Dimitrie Anghel

Iubito, te tot aştept să-mi vii,
În umbra de castani,
Ce-au tăinuit iubirea noastră
Atâţi amari de ani.

Din vremile de mult trecute
Om întocmi amorul iarăşi
Şi dând de-o parte toate cele,
Din nou ne-om prinde buni tovarăşi.

Şi, îmbătăţi de fericire,
Om da uitărei-ntreaga lume.
Eu după gât te-oi săruta,
Iar tu râzând mi-i spune glume.

Vântul printre crengi ne-a aburi
Cu miros de sulcină,
Iar luna-n ceruri răsărind,
Ne va-mbrăca-n lumină.

Iar noi dormi-vom duşi pe gânduri
În umbra de castani,
Tăinuitori iubirei noastre
De-atâţi amari de ani.

(16 Ianuarie 1889,Reprodusa din  „Limbă şi literatură”, VII, 1963)

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

To the star v2

Autor : Mihai Eminescu - Eng

Look, that star that’s shining
up there, so far away;
Her light has traveled eons
to meet our eye today.

Perhaps she even perished
a long, long time ago;
only her light but now
did cross the way we go.

The icon of this now dead star
slow in the sky it rises.
She was, while we could not her see.
Now that we see, she’s vanished.

So, just alike, when feelings faded,
prey to the grinding wheels of time,
the spectre of our weathered love
is doomed to haunt us for a while.

(trad. 1993)

Eusebiu Camilar – Lista Opere

Autor : Eusebiu Camilar


Opera Apartinand Eusebiu Camilar | | Nici un Comentariu »

Din când în când…

Autor : Mihai Eminescu

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Uşoare sunt vieţele multora…

Autor : Mihai Eminescu

Uşoare sunt vieţele multora.
Ei prind din zbor plăcerea trecătoare,
În orice timp au clipa lor cu soare
Şi-n orice zi le-apare aurora…

Dar spune, tu, copilă visătoare,
De-am fost şi eu din rândul acelora,
De-mi eşti şi mie ce le eşti altora,
De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?

Trăiam pierdut în umbra amorţirii,
Deşarta-mi viaţă semăna cu spuma
Şi orb eram la farmecele firii…

Deodată te văzui… o clipă numa
Simţii adânc amarul omenirii…
Şi iată că-l cunosc întreg acuma.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Balada blondelor iubiri

Autor : George Tarnea

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împartasim, împartasim aceeasi taina
Dar nu se stie, nu se stie pâna când.

Prea multe pasari cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pamântesc.

Îmbatrânim de fericire
Într-o mansarda fara flori
Lasând papusi fara adresa
Pentru serbarile din zori.

Visam frumos aceeasi moara
Ascunsa-n tragicul decor
Si macinam aceleasi lacrimi
Când dau parintii telefon.

Suntem lucizi pâna la sânge
Nedespartiti pâna la cer
Si nici nu stiu dupa iubire
Ce se cuvine sa-ti mai cer.

Cuvintele îsi pierd caldura
Într-un sarut de protocol
Si tot mai vinovate pasari
Dau esafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tai se face zi
Si renuntam sa mai cunoastem
Ce stele ne-ar putea pazi.

Opera Apartinand George Tarnea | | Nici un Comentariu »

De ce n-aflăm în împlinirea…

Autor : Mihai Eminescu

De ce n-aflăm în împlinirea dorinţelor din astă lume,
Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat,
De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume
N-afli nimic ­ nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat.

Bacanta-ţi dă corpul de neauă, ochirea desperată, clară.
Ce pătrunzând nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta, gura-i e-amară,
Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ţi li se prea dădu!

Şi gloria te chinuieşte ­ e un supliciu ce apasă,
Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta;
Şi vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă
Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta.

Nu împlinirea cea aievea a celor ce doreşti în lume,
Numai dorinţa după ceva e tot ce-i dulce pe pământ;
Dorinţa, iubirea de fală, ambiţia după un nume,
Îmbletul după mărire: te fac numai mai fericit.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Cea mai mare faptă bună

Autor : Poezii pentru Copii

Mami, care este cea mai mare faptă bună?

O faptă bună, fetiţa mea,
a fost atunci când ai mângâiat
pe sparta lui cochilie
un melcuşor mai mult decât
supărat

O faptă grozavă ai făcut,
mă tem,
şi atunci când ai dat furnicii
de pe jos
dumicatul tău de pâine cu unt
şi cu gem

Ce faptă minunată, îţi aminteşti,
ai făcut atunci
când te-ai rugat pentru mine…
ca să te ajut
să mai creşti

E drept, acum că ai crescut,
faptele bune s-au cam împuţinat,
dar au sporit, copila mea,
în iubirea care le face să fie

mari cu adevărat

Peneş Curcanul – Alecsandri

Autor : Vasile Alecsandri

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

Mirceşti, august 1877

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech