Sus la Deal în monăstire
Se păstrează
O trunchiată suvenire,
De trei secoli prefăcută
Într-un negru putregai.

Pleacă-ţi capul, măi române,
Şi oftează,
Căci din gloria trecută,
Ce zâmbise o minută,
Astăzi tot ce-ţi mai rămâne
Este ceafa lui Mihai!

Ba ridică mândra frunte
– Şi nainte!
Fă din gândul tău o punte,
Ca să legi cu bărbăţie
Timpul vechi cu noul trai;

Şi privind aceste oase,
Oase sfinte,
Tu să crezi c-o să mai fie
Pentru biata Românie
Alte zile mai frumoase
Ş-un al doilea Mihai!

*Cându-i iarnă, când nu-i soare,
Cându-i ceaţă,
– Nemerind uscata floare,
Omul stă şi să gândeşte;
D-aş ajunge pân’la mai!

O s-ajungi şi tu, române,
Iar la viaţă!
Iute, neaua se topeşte,
Iaca, fulgerul trăsneşte,
Vai de liftele păgâne:
Tună groaznicul Mihai!..

Ah, cerut-am de la zodii,
De l-al sorţii mele faur,
Dulcii sânului tău rodii
Ş-al tău cap scăldat în aur.

Ş-ale tale mâni de ceară,
Fruntea-mi rece să dezmierzi,
Faţa albă-n părul galbăn
Şi îndărătnici ochii verzi.

Ş-astăzi tu debunăvoie
Fericită-n braţe cazi-mi;
Capul tău scăldat în aur
De-al meu umăr tu îl razimi.

Astăzi tu de bună voie
Îmi întinzi dulcea ta gură:
Soartea mi le-a dat pe toate
Cu asupra de măsură.

Trăia odată un împărat pe vârful unui munte, într-o cetate cu două turnuri. Şi odată, într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors.
Împărăteasa a trimis soli în toate părţile, să dea de urma soţului ei, şi s-au dus solii cercetând până la marginile lumii, şi s-au întors după vreme îndelungată, fără bucurie.
Şi avea împărăteasa doi copii, care se jucau în ţărână când a plecat tatăl lor să se războiască; iar acum erau mari şi flăcăi de însurătoare. Unul crescuse în turnul dinspre miazănoapte, celălalt în turnul dinspre miazăzi, şi amândoi erau feluriţi la fire şi la gânduri, dar unul şi unul la chip şi la făptură.
Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tatăl lor. Mama lor a plâns şi de bucurie, şi de durere când a aflat de hotărârea lor; de bucurie că are flăcăi atât de vrednici, şi de durere, că se temea să nu-i piardă. Dar i-a povăţuit să se ţie veşnic împreună, cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvântat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii.
Dar abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, căci erau feluriţi la fire şi la gânduri. Cel crescut în turnul dinspre miazănoapte a apucat-o pe partea unde fusese turnul în care a crescut.
Pe unul îl chema Mureşul, pe celălalt Oltul.
Şi de acolo, din creştetul muntelui, li s-a despărţit cărarea, că Mureşul a pornit spre miazănoapte, iar Oltul spre miazăzi. Şi era Oltul sfărâmicios şi iute din fire, şi a apucat nebuneşte la vale, spre ziuă senină, iar Mureşul era întunecat cu inima şi liniştit ca noaptea paşnică, şi a apucat încet, încet, spre miazănoapte.
După câtăva vreme însă, pe Mureş l-a ajuns dorul de frate său şi i s-a întristat sufletul şi de aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle fratele. Şi nu l-a mai aflat, ba şi-a pierdut şi calea şi a apucat în altă parte, tot liniştit şi cu inima în pace.
Dar mama lor, când a văzut că s-au despărţit chiar la casa părintească, a alergat să le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi a plâns împărăteasa […], şi într-acel minut, amândoi băieţi s-au făcut râuri şi râuri au rămas […].

Crivatul din miaza-noapte vajae prin vijelie,
Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie,
Valuri albe trec in zare, se aseaza-n lung troian
Ca nisipurile dese din pustiul african.

Viscolul framanta lumea! … Lupii suri ies dupa prada,
Alergand, urland in urma-i prin potopul de zapada.
Turmele tremura; corbii sbor vartej, rapiti de vant
Si rachitele se-ndoae lovindu-se de pamant.

Sbieret, raget, tipat, vaet, mii de glasuri spaimantate
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-ndeparte se aude un nechez rasunator …
Noaptea cade, lupii urla … Vai de cal si calator!

Fericit acel ce noaptea ratacit in viscolire
Sta, aude-n camp latrare si zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospatie il intampina zambind!

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai –
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Visez ca sunt nebun,
Nebun in suflet si nu-n gand,
Gandu-mi negru nu ti-l spun,
Spunandu-ti gandu-mi vezi murind,
Murind de ura si speranta,
Speranta vietii infinite.
Infinitu-mi este o dorinta,
Dorinta inimii topite,
Topita-n dragoste si foc.
Focul si apa ne omora,
Omoara viata si iubirea intr-un loc
Locu-n care dragostea ni se strecoara.

Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel
La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el
Şi în care tot nerodul are dreptul să vorbească
Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obştească.
Cât e ţara noastră toată văd mulţimi fără simţiri,
Creieri stinşi de întuneric, inimi roase de-njosiri.

Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece,
Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin,
Ş-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească,
Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească.

Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.

Cu-amândouă mânile
Inima o ţii
Şi îi simţi bătăile
Repezi, dulci şi vii.

Ochii-n trup se sperie
Şi revarsă foc.
Ai visat vrodată tu
Astfel de noroc?

Un noroc asemenea
Blând şi dureros!
Tu iubeşti, copila mea,
Fără chiar să ştii.