Greu e când eşti gospodină!
Uite, eu, cât sunt de mică,
Iute-s ca o rândunică,
Harnică-s ca o albină.

Cum mă scol, cobor în grabă
Colivia din perete,
Să dau boabe la sticlete,
Că-i un cântăreţ de treabă.

Vreme multă nu-mi rămâne;
Pisicuţa, de cu noapte,
Miaună şi-mi cere lapte –
Iar Grivei îmi cere pâine.

Învăţ lecţiile toate
La citit, la socoteală –
Că doar n-o să plec la şcoală
Fără lecţii învăţate!

Cu păpuşa-i alt bucluc!
Din şindrilă şi din beţe,
Trebuie să-i fac pătuc
După sobă să nu-ngheţe.

Uf, ce mare-i bucuria
Când sunt gata toate-n pripă!
Nu stau locului o clipă…
Tare-i grea gospodăria!

Dragoste adevărată
De fecioară prea curată;
Tânără-ntineritoare,
Dragoste de fată mare;
Însă plină-i de durere
Dragostea cea de muiere,
De durere şi de haz,
De dulceaţă şi necaz;
Îndărătnică şi dragă
Cată ceartă ziua-ntreagă,
Iară sara se împacă,
Că tot ţie va să-ţi placă;
Dragostea de la muieri
E cu sare şi piperi,
Nu-i lihnită şi dulceagă,
Zi cu zi în foc te bagă,
E războinică, fierbinte
Şi cu capul fără minte;
Dragostea de la muiere
E ca fagurul de miere,
Dar un fagur pipărat,
Dulce când e supărat,
Că-i răstită şi cu toane,
Nedusă pe la icoane;
Ochii negri amândoi
Îţi dau pururea război,
Gura cea cu zâmbetele,
Tare-ţi poartă sâmbetele
Ş-acel drac cu mâni subţiri
Cu mânie în priviri
Tot mai scump pe zi ce merge…

Mi-au trebuit mai multe veacuri
Sa sap fântâna demnitatii
Eu fântânar si eu stapânul
Pe ciutura umanitatii.
S-adap cu znaga de cuvinte
Privighetori, lastuni si corbi
Si-n zilele de sarbatoare
Sa spal picioarele le orbi.

În primavara mea eterna
Vreau nemurirea sa o spântec
Si ignetele de povara
As vrea sa le prefac în cântec.
Iar la fântâna mea curata
Sa fiu si sluga si stapân
Ca botezat cu tinerete
E prea târziu sa fiu batrân.

Veniti la cumpana o clipa
Si ascultati cum cânta apa
Eu am urcat în josul tainei
Cu târnacopul si lopata
Si-acum,daca sorbiti racoare
Înmiresmati de dalbul spumii
Sa stiti macar ca apa vine
Din stra-strafundurile lumii.

Un fântânar cu palme late
Cum tuturor ne e menirea
Sa transpiram o viata intreaga
Sa se adape omenirea.
De nu sapam se surpa totul
Si vremii i-am sorbi otrava
Dar fântânarii omenirii
Mai pot sa-i smulga Terrei, lava.

Veniti si beti din apa lumii
Jivine si hulubi si fluturi
Crezul pamântului pulseaza
În sfintele de dud din ciuturi
Si nu va temeti,apa este
Sa ne adape telegarii
Dar câteodata, se întâmpla
Sa ne lipseasca fântânarii.

Acest poem e smuls din mine
Sau din a timpului cadenta
Si am sapat si sap, sapa-voi
Mânat de o efervescenta
Ce ma atrage spre adâncuri
Cu gresii si furtuni rebele
Ca vreau sa sorb si sa-nchid ochii
Lânga fântâna vietii mele.

Creştea un stuf de albaspină
Ce înflorea voios la soare,
Umbrind o cruce în ruină
Pe valea Grecii răpitoare!

În drum, trăsura ni s-oprise,
Ş-apropiindu-ne de cruce,
Din florile ce-mbobocise
Şi ce aveau să se usuce,

Rupsei o ramură-nflorită,
Şi cugetai, că chiar în groapă,
Speranţa de-om nedespărţită
Cu omu-odată nu se-ngroapă,

Că de-nsoţeşte albaspină
Pe om, şi-n moarte cu constanţă,
Emblema ei de farmec plină
Nu strigă celor vii: ,,Speranţă?”…

Il y a beaucoup de fleurs, mais peu
D’entre elles fruits au monde portent,
Frappent aux portes de la vie,
Pourtant s’teffeuillent beaucoup mortes.

C’est facile à faire des vers
Quand on n’a rien à dire au fond,
Enfilant de vides paroles
Qui dans les queues résonneront.

Mais quand ton coeur ardent pétrit
Grandes passions et vifs désires,
Quand ton esprit essaie toujours
D’en écouter tout le délire,

Eu fleurs aut portes de la vie,
Frappent aux portes des pensées,
Tous exigent entrée au monde,
Et les vêtements du parler.

Mais pour tes propres passions
Et pour ta proprc vie, hélas,
Où se trouvent pourtant les juges,
Les implacables yeux de glace?

Alors tu crois bien que sur toi
Le ciel est en train de tomber:
Où trouveras-tu les paroles
Qui expriment la vérité?

O critiques dont les fleurs vaines
Jamais de fruits ne porteront –
C’est facile à faire des vers
Quand on n’a rien à dire au fond.

Colo sus şi mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porţile raiului
Este-o dalbă mănăstire.
Şi-ntrânsa cine şade?
Şade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfânt-aşa-i zicea: (/ Maica Sfântă-l legăna / Şi din gură-i cuvânta)
“Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ţie-ţi va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Şi cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpâneşti,
Pământul să-l moşteneşti,
Pe noi să ne mântuieşti”.

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină…
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

Amicul meu, de ani de zile,
Mi-a scris c-ar vrea ca Moş Crǎciun
Sǎ nu-i aducǎ nimic bun,
Fin’cǎ el are-acum de toate
Şi sǎ-i aducǎ de se poate
În sacul lui, câteva…pile;

Eu am primit mesajul clar…
Deci, am fugit la prǎvǎlie,
Am luat un raşpil de cǎlcâie,
O pilǎ de-unghii d-aia finǎ
Şi alte pile, vreo duzinǎ,
Sǎ ştiu cǎ-i fericit mǎcar;

Le-am pus la poştǎ, am plǎtit,
Da’ nu vǎ spun c-am fost luat
La întrebǎri şi suspectat,
Fi’nd scule pentru maţochism,
Mai rǎu chiar, pentru…terorism …
Aşa ceva, n-am pomenit !

Le-am spus atuncea cu mâhnire:
Aceste pile ordinare,
Aici le are orişicare,
Da-n ţara aia minunatǎ,
Cu oameni harnici şi bogatǎ,
Sunt pentru…supravieţuire!

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

(1919)