Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prind grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, şi trăiesc
Împrăştiate-n orice case,
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase.

Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase
Cu tot ce sufletu-ţi uitase
Te-mbie sau te chinuiesc.
Oh! lucrurile cum vorbesc.

Coboara-n lut parintii, rand pe rand,
in timp ce-n noi mai cresc gradinile.
Ei vor sa fie radacinile,
prin cari ne prelungim pe sub pamant.

Se-ntind domol parintii pe subt pietre,
in timp ce in lumini mai adastam,
in timp ce fericiri ne-mprumutam
si suferinti si apa vie pe la vetre.

Te auzeam cum cresti copila
si te chema oglinda desfrînata
să fugi ca ochiul prin pupila
sau ca femeia dintr-o fata.

Dar te tineam captiva-n ochiul meu
asa cum marea pe albastrul tine
cum tine trei pe Dumnezeu…
si parca nu stiam pe cine

tocmai zidea la mine-n piept
cel mare cel viteaz cel drept.

O cântăreaţă privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Şi colivia i-era locaş.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaş.

Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereţii veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopţii lină tăcere
Ea a vieţii cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viaţă e lucru mare;
Natura este patria lor.
Aşa şi mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.

Astă dorinţă e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Şi când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nştiinţase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulţi au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aştepte până să-i crească
Smulsele aripi, şi să găsească
Noi miloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o sfătuieşte
O rândunică ce o iubeşte
Şi care gândul ei îl ştia.
Exemple multe des îi tot spune
Şi îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.

Dar tinereţea neînţeleaptă
Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puţin se-nalţă, de-o palmă zboară,
Şi cade-ndată jos pe pământ.

Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri în haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Mă scalzi si pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

În frunza de cucută amară
îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.

Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.

Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.

Şi-as vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.

(1921)

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

E noapte pe pãmânturi si pân’ la galaxii!
Frumoaso, cu marama de borangic sã vii,

S-o potrivim pe iarba adâncilor grãdini,
Asuprã-i sã se cearnã luceferii senini…

În infinitul spatiu, de cine stie când,
Maestrul timp, la roata fantasticã lucrând,

Planete slefuieste în site si tipsii,
Si pulberea se-ntinde în urmã, galaxii!

II

O, parcã vãd în altã planetã, colo-n hãu,
O fatã stând, ca tine, lângã iubitul sãu,

Si poate cã marama si-a asternut-o jos,
Pe ea sã cearnã pulberi Pãmântul luminos,

Când se aratã-n spatii, betealã picurând,
Pe mãri din alte sfere corãbii petrecând,

Si iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fatã ca si tine, cu trupul zvelt, de ram…

III

Ar trebui, frumoaso, si noi sã fim merei,
Ca marmura cioplitã cândva în Propilei,

Sã tot trãim cu sete de foc mistuitor:
Putine-au fost în urmã, prea multe-n viitor!

Îmbrãtisati în poarta acestor evi superbi,
Sã sãrutãm pe frunte întâii pui de cerbi

Adusi de sus, în nave mai iuti ca niste plumbi,
De primii si-ndrãznetii vãzduhului columbi!

Si de-oi pleca în ceasul ca inima de bun,
S-aduc de probã aur si grâu de pe Neptun,

Abia s-o coace pâinea în vatrã pân’ mã-ntorn:
Pe-atunci va fi distanta cât un ecou de corn.

(“Poezii”, 1964)