Iarna, când e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei…
Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:
Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem ;
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,
Văd zăbrele şi prin neguri văd crâieştile palute!…
Apoi parcă tot înaint, prin regiuni necunoscute
Şi prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri
Văd şi-ntâmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.
Văd pe-Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă,
Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă,
Pre când a venit Elena cu porumbii după ea.
Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea
Şi-mi fac semn; văd pe-o câmpie trei draci, cu mânii turbate,
Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate.
Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie,
Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie
Sub un ideal s-ascundă palide realităţi.
Şi de câte ori văd basmul lui Arghir, de-atâte dăţi
Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă
Într-o haină-aşa de caldă gânduri reci, poate să facă
Mult, şi poate să se nalţe pajură de pe pământ:
Omul află fericire nu numa-n negrul mormânt!

Văd pe Pipăruş-viteazul trecând muntele de aur,
Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit bălaur,
Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat.
Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat
Şi cercându-le-n tot locul, zmei pe sub pământ alungă,
Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă:
Că-i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei,
El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei
Şi-apoi, urmărit în urmă de curaj şi de norocuri,
El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri,
Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie…
Pipăruş-viteaz! Curajul întrupat în vitejie!
Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit,
Tu porţi flamură de-nvingeri! Susţinut de-a tale-ncrederi,
Eşti rubin mitologiei: cap încoronat cu iederi!
Văd apoi pe-împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat,
Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat
Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una
Şi era detot frumoasă: p-a ei frunte juca luna
Şi-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei
Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei!
Văd pe sfânta Luni în codru, păzind tainicele bercuri
Cu izvor de apă-vie; văd apoi pe sfânta Miercuri
Povestind cu şepte stele; adunând neguri şi ploi
Şi-mpărţind viscole-n lume, eu zăresc pe sfânta Joi.
Aci văd pe sfânta Vineri, lângă muntele de glajă
Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vraja
Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinând sfântul Soare-n loc;
Văd pe sfânta Marţi cum râde şi descântă de noroc
Şi-alungând pe baba Dochie, dezvăleşte primăvara,
Şi pe fete mai isteţe le-nspâimântă cu Marţi-seara.
Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri,
Ele ştiu să profeţească prin descântătoare guri
Şi prin visuri întreite ani din soartea omenească
Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească!

Văd apoi Câmpul-vieţii cu mohor acoperit;
Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit,
Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copiliţă,
Purtând flori de mac în mână, pe sân flori de tămâiţă
Şi-mpletiţi în păr de aur purtând tainici trandafiri.
Ea-i comoară de frumseţe, simbol dulce de iubiri
Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirate sfântă:
Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiţă-i floarea cântă!
Sub serinele-i surâsuri, ierni se schimbă-n primăveri;
P-a ei urmă azi renvie crinul veştezit de ieri;
Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte
Şi când pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte;
Şi când ea-ngână vrun cântec, greu tresare prin fiori
Cerul înflorit cu stele, câmpul înstelat cu flori,
Ea-i născută-n faptul zilei şi-n restimp de lună-nouă
Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n râu de rouă
Şi-i copilă descântată cu trei roze-n bobocei,
Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei!

Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana.
Căci de mult iubeşte dânsul pe Ileana Consintiana
Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag
Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări, şi de-al ei drag
El plângând încălecase pe Cal-Galben de sub soare,
Căci e năzdravan din fire acest cal, ştie să zboare
Prin văzduh, până ce lasă stelele-ndărătul său!…
Făt-Frumos şi Cosintiană! O, cu tot ce Dumnezeu
A lăsat frumos şi nobil şi fermecător în lume,
V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blânde cu blând nume,
Şi-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseţi!
În voi personificate stau ascunse două vieţi
De-ncântare fără margini: vulturească fantazie
V-a creat şi întreite facultăţi de poezie.
Vi-a depus un tron de aur p-un pământ de-ntipuiri!

Văd apoi zâne maestre şi văd alte năluciri:
Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce
La cele trei urzitoare, lângă tău de lapte dulce;
Văd pe gingaşa din Dafin: mă-ntâlnesc cu paraleii
Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii,
Făcând sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat;
Apoi văd pământu-n care munţii-n capete se bat;
Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzând pureci la trăsură;
Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncând din gură;
Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot
Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot;
Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mâncând mazere pe vatră
Şi mai văd pe Strâmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră!

Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost
Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost;
Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vântul,
Pe N-aude, pe Nu-Vede şi pe
Na-Greu-ca-Pământul;
Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi,
Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.
Văd apoi Gerul în straie trecând pe hotarul Ciumii;
Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufhesc de Toarta-Lumii,
Eu de-aici mergând la vale prin păduri de siminic,
Eu ajung în ţara unde, când scuipeşti, scuipi în nimic!

Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte
Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte
Şi-mi revoacă timpuri bune, zile de vieţi senine:
Şi-atunci amintiri duioase se trezesc râzând în mine,
Şi-atunci gândurile mele îndărăt prin secoli trec,
Şi, zburând prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec.
Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri,
Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri
Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii,
Pe cari le-a creat avântul exaltatei fantazii.
Şi privind adânc la ele, îmi par toate-a fi asemeni
Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni:
Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti
Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin poveşti
Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strâns până ce-n fine
Din subiectele-nrudite un subiect comun devine!
Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi
Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins până la noi,
Pentru ca să mărturească sângele cu grea dovadă.
Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă
Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc
Tainic înrădăcinate prin poporul românesc
Şi cari numai cu viaţa deodată-au să se scurgă.
Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgă
Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu;
Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu;
ăst din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri!
Cel dintâi, pe-aceea cale, cu zmei negri şi bălauri.
Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat,
Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat;
Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgâne,
Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zâne,
Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi
Sfântă Marţi şi Sfântă Vineri, Sfântă Miercuri, Sfântă Joi!
Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit; în infinituri
Se-ntâlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri
Harpie şi grifi de spaimă; în sălbatecii noştri zmei
Afli taberi de himere şi-un popor de briarei!
Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana:
Dânsul nu-i decât Apollo, dânsa nu-i decât Diana;
El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său,
Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu!
Soartea noastrâ-i profeţită prin eterne urzitoare,
N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare?…

Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!
Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis
Şi zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălaşe
Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe
Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp!
Atunci ambiţiuni curate mă-nfaşoară şi mă-nghimp;
Simţesc strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,
Cari născutu-s-au din sânul unor domnitoare neamuri;
Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos
Şi să strig în lumea largă: Et in Arcadia nos!