O crâşmă. Radio. Şi muzică
de dans.
Un om, în crâşmă,
lângă radio şi lângă
muzica de dans.
Şi mâinile acelui om,
ce bat în masă
ritmul dansului
şi faţa omului, încremenită,
o faţă albă de ghilotinat.

Mâinile
despărţite
de ceea ce gândeşte omul.

Şi faţa-i albă de ghilotinat.

Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxembourg;
Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg…

Zburară porumbeii din paltini. În surdină
Şoptea tânguitoare Fântâna Medicis. –
În cea mai minunată şi clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,

Cînd zgomotul cetăţii, vuind prelung, ca marea
Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniştit obraz…

Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpedii.
De ce, pe când o lună de gheaţă ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea?

Şi cum treceam alături de recile regine,
De ce simţii în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic cînd nu ştii de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?…

(„Eternităţi de-o clipă”, 1912-1914)

Pe când umbla Hristos prin ţară
Lăţind cuvântul său frumos,
Ovreii toţi i-au scos ocară
Şi cărturari de-ai lor cercară
Prilegi să piardă pe Hristos.
Aşa,-ntr-o noapte-ntunecată

Când vecinicul Mântuitor
Dormea-ntr-o casă-ncreştinată,
Găsitu-l-au ovreii-ndată
Şi sfat făcut-au de omor.
La miezul nopţii aveau să vie

La casa unde el dormea
Şi, casa pentru ca s-o ştie,
Au pus ca semn şi mărturie
În faţa casei o nuia.
Dar Dumnezeu, cel ce scoboară

Şi-n gândul cel mai nevădit,
Nu lasă p-al său fiu să moară,
Căci a răscumpărării oară
Şi vremea morţii n-a sosit.
Şi Dumnezeu orbit-a firea

Ovreilor împinşi la rău,
Încât să n-aibă nicăirea
Vrun chip de-a făptui pierirea
Născutului din Dumnezeu.
La miezul nopţii-n gloată mare

Ovreii pe furiş pornesc
Sunt muţi ovreii de mirare,
Că ei la casa fiecare
Ca semn câte-o nuia zăresc.

Dac-am pierdut şi astăzi prada,
Cu greu putea-vom s-o găsim.
Porneşte-apoi răgnind grămada,
Pierândă-n zgomot toată strada
Tăcutului Ierusalim.

Dar neputând să mai găsească
Pe Christ ca să-l omoare-n somn,
Pierdut-au noaptea duşmănească
Şi n-au putut să-ndeplinească
Pierirea veşnicului Domn.

Şi dintr-acea zi-nainte
Rămas-a obicei, şi spun,
Ca pentru-aducerea-aminte
De noaptea mântuirii sfinte
Românii şi-azi armingeni pun.

Împărăţia dobitocească,
Ca şi a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!

Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.

De curînd ursu pe leu schimbase,
Şi pe domnescul tron înălţat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.

Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obştei bine era pătruns.

Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.

Lupul în urmă spre tron se duce,
Şi după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Şi înainte-i pune doi miei.

Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedeşte c-ar fi avînd
Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu cînd.

C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urşii la o bătaie,
Şi cîte mure ei au jertfit.

Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,

Cum că doreşte supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieţi o mie
Să le jertfească e mulţumit.

Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieşcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.

Dar ursul crede, se amăgeşte,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndeşte,
Care persoana lui o slăvesc.

După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urşii mort îl credea,
După o mare şi lungă boală,
Vine să-şi ceară tronul ce-avea.

Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toţi l-au lăsat.

Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai şi ţară ei au scăpat.

Prea cu lesnire omul se-nşală!
Dar foarte mare face greşală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedeşte
Fieştecine cît preţuieşte,
D-avem prieteni şi care sînt.

(Ed. 1838)

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.

N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.

Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
“S” e rece azi din sunt.

La nişte case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe fereşti,
Pe lângă flori fireşti,
Şi cele prelucrate
De mâine omeneşti.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Şi tunetul răsună
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplăceri;
Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Şi ploaia cea pornită
De un răcoare vânt
Se varsă pre pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeaţa înnoieşte
Şi firea după ea
Se pare că zâmbeşte.
Atunci şi florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;
Iar florile de fir, mătasi şi catifea,
Ce ruge înălţa când ploaia se ivea,
De frumuseţea lor lipsite şi pătate,
Au fost de pe fereşti afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă,
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Şi numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.

Bubuie furtuna,
Una câte una
Frunzele răpite
Cad şi rătăcesc

Arborul suspină,
Însă nu se-nchină,
Înfruntând ispite
Pieptu-i bărbătesc!

Şi la primăvară,
O verdeaţă iară
Mugurind îmbracă
Falnicul stejar;

Vântul urlă-geme,
Trunchiul nu se teme,
Foile când pleacă
– Altele răsar!

Tout d’abord tu serres tes épaules
ensuite tu t’élèves sur la pointe des pieds
tu fermes les yeux
et te bouches les oreilles.
Tu te dis à toi-même:
maintenant, je vais voler.
Après quoi, tu dis:
je vole et c’est juste cela le vol.

Tu serres les épaules
à la manière des rivières qui se rassemblent dans un seul fleuve.
Tu fermes les yeux
pareillement aux nuages qui encerclent le champ.
Tu te hausses sur la pointe des pieds
telle la pyramide qui s’élève sur le sable.
Tu renonces complètement à l’ouie
l’ouïe de tout un siècle
ensuite tu te dis à toi-même:
maintenant, je volerai
dès ma naissance jusqu’à la mort.
Après quoi tu te dis encore:
je vole –
et c’est bien cela le temps.
Tu rassembles tes rivières
pareillement à tes épaules
tu t’élèves sur le bêlement des chèvres
et dis: Nevermore
et tout de suite après: froufrou – flûte!
tu bats des ailes de quelqu’un d’autre,
et ensuite
tu deviens ce quelqu’un d’autre
et celui-là sera
à jamais ce quelqu’un d’autre.