Ziceai că în viaţă cea mai plăcută stare
E a omului slobod de orice-nsărcinare,
Care grijile lumii departe le aruncă,
Şi-n pace, în tăcere, în linişte adâncă,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură,
Avându-şi întru toate plăcerea de măsură,
La fumul ce se-nalţă se uită, se gândeşte,
Şi slava drept nimica, drept fum o socoteşte.
Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbăveşte de grijile străine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Şi zilele ca alţii să le petrec în pace.
Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Şi pricini felurite de lungă întristare?
În ce muzele noastre pot să ne folosească?
Nici chiar de un datornic nu ştiu să ne plătească!
În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;
Ş-am arătat acelui care cerea parale
Că viaţa e scurtă şi vrednică de jale;
Că aurul, argintul, metale păcătoase,
La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,
Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am făgăduit încă o elegie mare,
Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
Cum trebuie averea să o dispreţuiască,
Şi versuri prin grămadă i-am dat ca să-şi aleagă.
Dar toat-a mea silinţă
A fost peste putinţă
Puterea armoniei să-l fac s-o înţeleagă.
M-aş mângâia d-aceasta, când aş vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;
Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,
Aş zice şi aş face cât spânzură de mine.
Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,
De m-oi lovi de-un scaun, de sobă şi de masă,
Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,
Că cinstea şi virtutea sunt lucruri lăudate,
Că numai fapta bună este izvor de bine,
Iar cea rea îşi aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase şi bune pe hârtie,
Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie?
De când lumea e lume, ce carte omenească
Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire,
Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
Şi câţi judec norocul să nu-l năpăstuiască?
Cânte lupii şi urşii în pilde cât le place
Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face.
Poveţele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte.
De aş avea-ncai darul să scriu de porunceală,
Şi când cearcă pământul vreo mică zguduială,
Să fac câte-o duzină de ode sugrumate,
Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrăjmaşi. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor să ne muncească,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea drăcească
Tu ştii că am păţit-o, când am cercat a spune
Că versuri schilogite nu cred să fie bune,
Şi că deocamdată noi nu ştim latineşte.
Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrâşneşte,
A zis (ce urât vede a omului orbire!):
Că lupii, urşii, leii vorbesc de stăpânire,
Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
Şi ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Că lebăda e omul ce dă povăţuire
Acelor care umblă pe calea de pieire,
Că boul e cutare ajuns în treaptă mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Şi-n sfârşit că măgarul ce zbiară şi răcneşte
E un autor jalnic ce prost ne sfătuieşte.
Iată ce înţelesuri şi ce cugete rele
Vrăjmaşii fără lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
Când vor să-ncurce statul în pricini literare.
În zadar şi cenzura de mine-ncredinţată
Şi alţi câţiva prieteni cu bună judecată
Mă apără în lume, le spun că au greşeală,
Căci ei o ţin tot una şi zic că nu se-nşeală.
Mulţumesc astă dată şi stăpânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe aşa proaste.
Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulţumire
M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire,
Unde spălându-mi vina, prin post şi nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul şi fără cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Şi numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea deşteaptă e drept să nu le lase;
Ele ne strică gustul, şi trista lor mânie
Parnasul îl preface în proastă băcănie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De vă găsiţi în ele, îmi pare foarte bine;
Însă de vă e teamă, ca nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea, greşeala vă e proastă;
Puteţi să luaţi pildă chiar de la dumneavoastră,
Care nu vă prefaceţi, şi fără încetare
Acelor ce v-ascultă aduceţi supărare.
Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte
La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
Deşi mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
Să zic câteva vorbe de Paris răposatul,
Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceţi dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura,
Şi iar mânjeaţi hârtie, iar v-arătaţi căldura;
Furioşi de mânie, iar strigaţi după mine:
“Auzi, nelegiuitul, că morţii nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socoteşte glume,
Şi cu ce chip vorbeşte de duşii de pe lume!
Aceasta este vină grozavă, criminală,
Şi merită osândă, pedeapsă capitală.”
Aşa ca să nu sufăr strigări, nemulţumire,
Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire,
Gândeşte-te şi-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfântă nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorinţa,
Dar care în odihnă îţi mărgineşti silinţa,
Spune-mi cum poţi de rimă, de muză-a mă desface,
Şi eu, drept răsplătire, o satiră ţi-oi face.